Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

Fotografii personale

NOTĂ: Pentru mărirea fotografiilor, apăsați pe fiecare imagine separat

Pentru tablou, apăsați aici

Elena Baciu Calugaru: „The memory of the living“

KOGAION REVIEW - romanian literary monthly

As soon as I approach to the barrage, I keep on the right and drive the car in a lane surrounded with tall fir-trees, biting a little out of the grass. I`m taking from the luggage rack the little bag with ashes. I`m walking on the bank of the Dâmboviţa. I`m in front of the landing stage. A lot of people, I go up stairs. Some of the people are fishing. I get out in the road. A group of the pioneers are leaving for. I go further. I feel like a malefactor who is paving his way. I`m thinking of you, Emil. I quicken my paces. I must be only with Ion`s desire and with my duty. I go with fear on the bank. The dam is tall, I shouldn`t have the power to throw the little bag directly into water, who knows it should knock against the edges. I`m afraid. And I shouldn`t want to hurt Ion.

My Lord! I see his forehead bleeding, too. I find a place favorable to my intentions. On the dam, more many people, too. I turn the switch to “ON” and I see him in Cornelia`s house, joking: “what beautiful girls come here!” ‘Mother comes by nine’, my friend whispers. ‘Here, I will be’, I hear the young man with black eyes, looking at me through his glasses. I was being followed by the soul of his sight. It was in December. I had the sentiment that those black eyes were melting the snow that sparkled under my paces.

I am at Athénée with Cornelia. The sight guides me on the left where I discover Ion. He was with a friend. Both were complaining of the failure in their attempt of the girls` conquest. After the concert, at the cloakroom we hear: “they have thin coats as their youth is, too. Since I have tried to load my coats with joy and I attracted Ion in this program, too. Outside it was raining. Cornelia said us: ‘Come on, take your arms. You won`t need to marry, too’.

It lapsed a year of walks, and carrying in his arms, in the evening, when he was picking up the flowers of parks for our love deep breathable. He let me at the gate. I was sleeping kissing his kiss from my hands and arms. I go farther. The little bag is striking my leg. It is still light. I`m passing through the time and see myself with imperial crown and engagement ring. Then undergraduates. I cannot forget how confessed me: -“my true mother is your mother”. I was the foundation of the house, he the windows and the roof. Our joyfulness stimulates the friends at dreamy state. I`m going to my car. I don`t know what I do. I`m going down the Splai and I see a firm. All kind of memories. Here Gigi, the Ion`s brother worked. On the left, the building where I waited you, Emil, only three weeks ago. Another coincidence, I said. The thought at this triangle, Me, Ion, You …I feel the pulse galloping exceedingly. I bear Ion with me and I remember the first evening together with you, Emil. I was in the room near the musical combine. I wanted to change a cassette. He approached me. He pulled the curtain and took me in his arms, kissing me longer, saying me that he loves me and his heart is only mine. After short unrest the emotions disappeared. Eyes on eyes, eyelashes fell in kiss.

I put in motion my car to the bridge. I park it. Memories again. Mountain roads with rucksack on the back. Ion and I. It seems I hear the harsh song of the branches under our feet. We tramped the branches of a fir-tree with our dreams. In the park a policeman appeared. I am afraid of what that can follow. Ion on the bedside near me. It was one of the nights of sleeplessness with hidden death. Suddenly: ‘You are young, you will have to marry again but, if you meet a cad, avoid him. You don’t` know either what good girl you are. The tears speak’. I hear him: ‘Incinerate me’. ‘No, I groaned’. ‘And my ashes throw in to the Dâmboviţa water. I want from my human being doesn`t remain anything. Why? The life punished me too severe. You know my living’.

I feel that I must change my mind. I see the desert of Damask covered by highways with their asphalt like water floating over the red land. Another journey with Ion. I see Palmira that services as testimony of the mixture of the civilizations and especially death, only the old Roman library reminds more that, here, people lived. Here is Malula where somebody said that Jesus Christ should have preached and then the cave of the Saint Tecla. In the calendar of the fate, the earthquake of the 6th century destroyed Palmira, Petra and Jerash. The lapse of the time with wrinkles at eyes and mouth, too. How many roadswith the perfume of the orange-trees driven in the rhythm of the engine of “Maritza” The play of the two dogs pays me attention that I must turn back to the river. I feel to stifle. ‘Elena!’

‘Yes, dear Ion’.

I`ll see again on the bedside, too, saying me: ‘What fool we were, we waited to be bride, we lost ten days of love’.

I feel an irritation on my face. I rub easy. I hear him: ‘Come on, don`t you weep. Di, Di, my horse. I keep myself well’. I carry him on my shoulders. I have the power to bear him. I am again on the border of Dâmboviţa at a few paces from the bridge. On the other border a young man with his trousers rolled up gives a pail of water to a woman. This throws water and cries: ‘Have you been waitness?’ ‘We have’, answered a girl with a black kerchief on her head. Somebody has died and they were carrying him water. I keep the death in my arms and death was there. The ritual was going on. There were lots of people with burning candles. Another policeman came. Now it will even be impossible to fulfil my mission. But this doesn`t remain how goodness know just a few instants, for looking above the crowd bored with all what he had seen without looking all round I untying the little bag at its mouth and I let free the ashes. I see how the powder is scattering. I feel giddy.

On the opposite side of the river a man in a light-coloured suit with dilated eyes. What odd imagine! I move slowly and with difficulty to my car. Really did he see me? I don`t care. Forgive me, Ioane, that I was too late. The Dâmboviţa will bear you to the Danube and from there to the Sea, and then to the Island of Istanbul. On my way at home I see the black eyes like coffee beans and I remember… “I was sitting at the table with two women friends. I was narrating them that I dreamt you and me in your arms. Ion said to me that the death would not be. Suddenly the flowers under your portrait began moving in a forced vibration up and down. I looked at the lamp. It wasn’t earthquake. The flowers recognized you, Ion. The memory of the living. I reach home. I open the bottle with wine given by you, Emil. I telephone you. Your answer has something nervous. But the triangle, Me, Ion, You got loose. Emil, I am waiting you!

ELENA CĂLUGĂRU-BACIU

Înainte și după, dar acum...

Mătușă, te rugăm, povestește-ne cum a fost după revoluția din 1989, cănd ieri începuseși să spui că toată lumea părea să fi revenit la bunul simț, la mai multă înțelegere, mai umană, așa cum vă învățase mama dumneavoastră...

-Sau cum observasem când eram copil, la țară, la bunici...Era o cumsecădenie și o dragoste între oameni izbitoare. Și asta a durat până în doisprezece ianuarie 1990, când la o întrunire a FSN -lui a apărut deodată, ca o șmeicherie purtată în pălărie de către unii care poate se simțeau ,,cu musca pe căciulă": ,,ce ai făcut în ultimii cinci ani"?

Această întrebare era atât de parșivă ca și aceea din perioada stalinistă: ,,ce avere au avut părinții: ce politică au făcut părinții ,,înainte și după 23 August"?

Da, la inceput și noi românii am putut călătorii oriunde în Europa cu trenul, cum mi s-a întâmplat mie și prietenului meu, Erin în Italia, mai ieftin, cu întreruperi în timpul călătoriei, oriunde vroiam să vizităm, apoi, cu reluarea ei, cu surpriza{în special pentru mine} a unui cearșaf de ,,hârtie" de unică folosință, la cușetă...multe alte lucruri pentru că până atunci călătorisem numai unde aveam voie, adică, ,,în spațiul socialist".

-Desigur, dragii mei n-am să vă povestesc cum a fost la Roma, la Florența sau poate la Veneția. Despre acestea toate am să vă spun poate altadată, dar, acum, alt înțeles are povestea aceasta...

Drumul înapoi spre casă a început la Belgrad, unde am tras la un hotelși foarte obosiți ne grăbeam spre camera noastra, când suntem abordați de doi români și ei, poate, excurșioniști ca noi sau...

-Ce bine ne pare că v-am întâlnit fiindcă am vrea să stăm de vorbă. Și noi ne întoarcem acasă, dar mai bine sa intrăm în cameră, la dumneavoastră și acolo o să ne cunoaștem mai bine... Erin se uită la mine, eu la el... Ne simțem puțin stânjeniți, dar până la urmă i-am spus prietenului meu că tot a fost un drum fără peripeții, deși dorm pe mine de oboseală, un ceva mă îndeamnă să-i ascultăm, iar ca precauție eu mă uit în geantă dacă spray este la locul ușor de scos.

Fiindcă așa-s românii scoatem ceva de-ale mâncării (deși atunci m-am gândit că a venit momentul să mai uităm și noi de ospitalitate..., dar să nu ne grăbim). Bărbații erau tineri , vânjoși și frumușei la chip... Unul chiar a scos niște cutii cu bere, dar noi am spus că nu bem alcool. Aveam cutii cu suc în sacoșă. Ușor, ușor ne-am încălzit, intrând în civilizație ne-am prezentat cu nume de împrumut, presupun...dar toți eram din București și culmea toți stăteam la Gara de Nord.

- Dumneavoastră nu mințeați...

Eu? nu...dar... și iata că îndrăzneala tinerilor își scoate capul și ne întreabă direct dacă le putem plăti costul camerei de la hotel, că banii ni-i vor înapoia acasă. După o pauză destul de jenantă Erin spune: ,, Noi am cheltuit toți banii...Era prima noastră ieșire și ne-am cam lăcomit... lipsă de experiență...știți...noi aveam biletul plătit dințară și fiind ultimul moment al călătoriei...

-Și noi am făcut la fel, am cheltuit toți bani, dar vrem să vă arătăm ceva și trag fermoarul la cele două sacoșe enorme care acopereau tot mijlocul covorului camerei, pline ochi cu dolari.

-,,Sunt falși", nu-i putem folosi aici, la hotel, ăștia îi recunosc imediat, sunt experimentați, sau poate au și alte mijloace... Vă dăm banii acasă...

Erin își întoarce buzunarele pe dos, dar ei își îndreaptă ochii spre geanta mea. Numai că eu aveam banii în altă parte...

Liniște. După un timp se ridică și politicoși ne urează noapte bună și pleacă.

Dimineață, soarele își înfige razele în ferestrele noastre și după câteva mișcari de gimnastică suntem jos în sala restaurantului, luând micul dejun iar nu peste mult timp urcăm în trenul pregătit să ne aducă acasă în București.

Trenul se aglomerează cu mulți români încărcați cu sacoșe și foarte gălăgioși si veseli. Mulți dintre ei erau la primul lor drum liber în lumea ce-i aștepta cu notăți, și surprize. Fusese primul drum, cănd folosiseră cuvinte învățate la școală sau auzite în filme.

Era o renaștere și o speranța care creștea ca un copac plin de proaspăt și voie bună, fiind însăși înalțarea spre lumină...Ce repede se obișnuește omul cu aerul curat... Se trece vama fără emoții, arătând pașaportul pentru prima sau a doua oară sau poate puțin a câta oară... E libertate! O umbră cade totuși peste ,,S" de la speranță, ,,Sedința FSN din 12 ianuarie" ,și ,,13 iunie" ,,Mineriada", amândouă sub același ,,Președinte și Prim-ministru " dar... cu Dumnezeu... mergem înaite!

Gehemotoc, ca o pisică, odihnindu-mă pe locul destinat mie pe care-l umplusem de gânduri și poezie cu lumină, rimă și ritmuri de culoare mă trezesc din visare, auzind vorbe grele aruncate de unul din tinerii ce-i găzduisem pentru o clipă de cumsecădenie, la hotel...

- Da, am făcut pușcărie că am vrut să fug din țară ca să scap de mizeria în care Ceaușescu îsi întinsese mizeria în care-și aruncase poporul, ținându-l în frig și fără carne, pâine și ulei, dar și mai rău pe întuneric în blocurile de beton. Avea un scop președintele comunist nemărturisit poporului și anume acela de a plătii intreaga datorie externă. Imprumutase bani pentru ambiții mărețe ce trebuiau realizate pentru țară, dar fără a se consulta cu poporul pe care l-a supus așa cum am amintit mai sus . Consilierii săi care nu îndrăzneau să-i atragă atenția asupra megalomaniei sale, neindeplinind sarcina principală a sarcinilor lor, datoria față de popor.

-Măi băiatule cu ochi albștri tu nu trebuie să te plângi. Tu ești fiul lui Sabăoanu, doctor plin de bani. Tu îmi spuneai că taică-tu are in fiecare zi în buzunar bani de-o Dacie. E adevărat că muncea mult, era doctor bun, cu multă stiință de carte. Să muncești la "Spitalul de arși", chirurg care făcea tot felul de operații ciudat dând o nouă viată pacienților lui. El schimba anatomic și fiziologic viața contorsionată ca să zic așa a unor nenorociți ai sorții care fuseseră născuți ,,greșit". Să fiu mai clar transforma băieți născuți cu puține calițați bărbătești în fete fiindcă natura și doctorul așa puteau să-i ajute la o viață conform cu realitatea. Bine înțeles că aceasta costa...

Pentru asta și eu îl iubeam și înțelegeam că lipsea mult de acasă, crezând că studiază, că se odihnește așa cum îl scuza mama totdeauna pentru că ne lăsa mereu singuri. Când am descoperit singur că ne mințea tot timpul în care se deda unor plăceri în afara codului etic de părinte l-am disprețuit . Promitea că vine la serbările școlare, la ședințele cu părinții și chiar odată s-a întâmplat să meargă în concediu fără noi într-o excursie in Bulgaria, la Varna. Spre ghinionul lui, bunicii mergeau și ei în concediu tot la Varna și m-au luat și pe mine cu ei.

Într-o zi m-am îndepărtat de bunici mai adânc în mare și am dat nas în nas cu o pereche care se sărutau făcând dragoste. Când m-am apropiat am simțit că ma izbește un val, dar când colo ochii mei se întâlnesc cu cei ai perechii prinsă în cuplare care intr-o uimire ciudată nu se pot desprinde de locul lor aproape să se înnece și am început să țip
după salvamar, care întâmplător se ducea după un bărbat care se depărtase prea mult de geamandură. Am reușit sa-i ducem pănă se zarea nisipul din apa și acoperind înt-un fel de joc nenorocirea sau rușinea celor doi care de fapt era mai mult nenorocirea mea, suferindu-mi sufletul până aproape de sufocare.

Da, acesta era tatăl meu, doctorul despre care bunicii au și înțeles toată intâmplarea din care mi-au rămas cu disperare cuvitele spuse de bunica: de asta fiica noastra are mereu ochii roșii... Plânsul a îmbătrânit-o. Dorința ei de a pleca foarte departe pe asta se bazeazăși nu nerealizarea ei profesională pe care o reclama și nu nedreptatea
pe care i-o făceau cei de la partid, acuzând-o de ineficiența comunist-propagandistică.

După întâmplarea de la mare m-am hotărât s-o salvez pe mama de un soț/nesoț, dar cum? Divorțul pe vremea lui Ceaușescu era un chin. ,,În lumea comunistă nu se admite despărțirea familiei". De aceea divorțul dura foarte mult, apoi partidul intervenea mereu în fel și chip să împiedice asemenea act justițiar al vieții.

Am început să vorbim în șoaptă și pâna la urmă chiar tata a propus că ar fi foarte bine mai ales pentru mine și propune chiar să plecăm cu toții, adăugând că ar putea chiar să ne ajute. Și chiar a aranjat cu cineva care-i era dator, fiindcă știința si talentul său de chirurg îi salvase viața. Era cineva cu stele multe pe umăr zicea tata mândru de relațiile lui...

Incercarea noastră de a fugi din țară, inclusiv a tatei a fost un eșec, terminându-se cu închisoare mea și a mamei până la ,,Revoluție", când am fost eliberați. Închiși de Ceaușescu, eliberați tot datorită lui...Ce legați am fost de el!

-Dar, taică-tu cum de nu a fost arestat?

-A avut o criză de rinichi... la momentul plecării... o piatră chipurile a pornit la vale poate de emoția plecării... Când am revenit acasă, mama s-a separat de tata, iar eu am folosit drumul libertății...

Tinerii conversau, trecând pe coridor, oprindu-se în fața fiecărui compartiment ca să-i audă toată lumea. Emir chiar îmi spune: La ce le-o folosi circul acesta?

-Au ei vreun scop...de-nșelătorie, bineînțeles...Când auzim: așa este viața doctorului român deștept, vrednic, dăruitor, dar fără satsfacții adevărate în socialism, comunism, filosofie falsă. Așa este și viața doctorului Sabouanu, fiu de țaran ajuns în fruntea intelectualității române, manifestându-se ca un om pierdut într-o viață a promiscuității. Ce să vă mai spun eu? In curând o să schimbăm trenul.
Ne urcăm în tren românesc, unde totul pare neschimbat...Schimbarea urmează...

Ne așezăm pe locurile noastre de la fereastră unul în fața celui-lalt. Vin fețe noi în compartiment. Se șează chiar un negru în fața mea care mă salută foarte politicos cu ,,Bună ziua" spus fără accent. Am lăsat pe mai tărziu să-l ,,descos" asupra acestui lucru.Totul se liniștește. Trenul se pune în mișcare. La început mă uit pe fereastră.
Liniștea, care mă cuprinde de fiecare dată, când călatoresc, mă supune unui dialog interior cu privire la peisajul pe
care-l traversează trenul, la oamenii pe care-i zăresc în peisaj sau evenimente istorice deosebite intâmplate in aceste locuri salutate de anunțul locomotivei că nu sunt singure.

Așa cu visurile mele de călator mai trag cu ochiul ce se întâmplă pe coridorul vagonului. Acum văd o foială și-o agitație care pune întrebarea: de ce? Printre oameni îi văd pe blondul cu ochi albaștri și oacheșul, cei doi conaționali, musafiri care, făcându-ne semn ne ridicăm și ne alăturăm lor pe coridor. Blondul, fiul doctorului Sabăoanu iși deschide sacoșa, care acum este ușoară și golită de valuta arătată aseară, care ne lăsase muți de uimire: ,,ăsta fenomen de revoluție, doamnă! Este lumea însetată de valută...

-Nici n-au trecut doua stații de tren și am vândut-o pe toată, ne spune oacheșul...

-Să mai fi avut vreo două, trei sacoșe....

-Bine, dar...erau ...

-Da, falși. De acum, asta este ...

-Vai de noi, adaugă nefericit și înciudat Erin...nu de asta au murit oamenii... și-i lăsăm pe tinerii cutezători necinstei. Intrăm în compartiment. Nici nu apucăm să ne așezăm bine, că și-l auzim pe negru spunând:,,Cum este schimbul la voi? Am niște dolari și aș vrea să-i schimb... Un bărbat de vreo trezeci de ani îi spune: douăzeci de lei, dolarul...

-Nu se poate, spune negrul...

-Ba, se poate și tu femeie nu te băga în treburi de bărbați...

-Domnule, așteptați să coborâți la gară si mergeți la agenția de
schimb valutar...așa-i corect...

-Ascultă cucoană nu te băga în treburi de bărbați că ti-o iei...

-Moșule, nu te băga...omu vrea să schimbe și v-ați găsit voi...Mulți
proști mai sunt în țara asta...

- Bine, domnule, fără ceartă...m-am răzgândit nu mai vreau șa
schimb...aștept pe fostul meu coleg de facultate și mă ajută el...

S-a lăsat o liniște grea până la București, drum ce-mi ocupă mintea cu fel si fel de supoziții, Dar mai ales cu întrebări despre ce mai urmează in șubreda noastră democrație...am scăpat de niște răi și au apărut alții care crescuseră sub primii fără să ne dăm seama... noi preocupați de cum să facem rost de ,,traiul decent" de care se tot vorbea peste tot...apăruse chiar și o caracterizare a neamului spusă de domnul, Brucan, profesor de socialism, poreclit ,,oracolul din Dămăroaia... El, un favorit al guvernului socialist, ne zicea despre noi,români ,,stupid people", blestematul a mâncat pâine românească...Doamne ce se va întâmpla cu noi...!!!

Biblioteci Virtuale din România

Iași * Bazilica * Cluj * Biblioteca Națională Română (Digitală) * Biblioteca Digitala Nationala * Europeana * Humanitas * Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti * Biblioteca Polirom