Proza - Stejerel - Colb pe memorii
12. Doar câteva minute
Stejerel - Colb pe memorii
Plouase mult în noaptea aceea și apa săpase șanțuri în șleaul drumului de munte făcut de unica căruță a oierului Timotei bogatul și unicul păzitor al oilor sale. Pe urma cleioasă a căruții de pe muntele ros de multe vremi, ploi.vânturi și zăpezi viscolite de Crivăț mergea un copil cu o trasită agățată de un băț ce dansa de la stânga la dreapta inspirând mintea fragedă a copilului la un fel de simfonie a pădurii ce se răsfață în razele curioase ale soarelui ce se aruncă în unghiuri vroite doar de ele. Într-o deschizătură mai largă a piciorului drept, alunecarea pe șleaul drumului îl duse pe copil cu nasul în jos, în deschizătura de frunze unde se ivi o gură căscată care scotea un zgomot de motor insistent. Copilul făcu ochii mari și se sprijinii de trupul unui bărbat chircit care aducea spre aerul copilului un miros de țuică trecută printr-un alambic fără putere.
-Hei, nene, trezește-te, că mori aici pe pământul ăsta ud. Nu auzi cum mai puțin la vale te srigă o oaie să o salvezi de ceva care a prins-o fără scăpare.
-Ce ...cine ești… ce spui.. ce oaie...a prins-o…
-Hai scoală...Așa… Sus...sprijină-te de mine...nu mă dobori...Înfige piciorul stâng spre tulpina aia și ține-te bine…
-Al cui ești tu, băiete? Cine te-a trimis… Dumnezeu...Cum le știe el pe toate...Nu-i timp de întrebări..Uite… Am armă…
-Fără armă, nene...Acum să salvăm și după aceea să vânăm…
-Mă ce filosof ești! Hai, să mergem!..Coborâm pe aici… Ține-te de tulpinele alea ca să nu cazi în apa râului, nu-i adâncă, da-i rece. Uite să-mi torni cu gamela pe ceafă apa asta de trezie. Bine, să o luăm pe aici. Se aud amenințări de fiare. Asta-i urlet de câine, iar asta de acum e urlet de lup cam fără putere. Auzi behăit de oaie… de-abia suflă...Iată! Acolo-i Să ne dăm în spate, pe stânga. Ia uite, unul după altul prinși în dinți. Câinele a prins lupul de un picior, dar a prins și din pântec, lupul a prins oaia și nici unul nu-l lasă pe celălalt. Dacă nu ar fi grav, am râde cu poftă…dar a prins și din pântecul...da, e o lupoaică...uite are țâțe…
-Nene, dă-mi cojocelul dumitale. Curele lui îmi vor fi de folos. Așa, Se pare că lupoaica e prinsă rău de închietura piciorului spre burtă. Lasă-mă pe mine, că mă strecor ușor și nu fac zgomot..
-Ia, uite ce copil isteț, cum l-a prins pe lup, doar împinge ușor pe Lupu, câinele meu cel mai puternic.Pare sfârșit, sărmanul. Băiatul a prins lupoaica și-o ține de bot ca nu cumva să deschidă gura, dar iată îi leagă fălcile… Cine-i copilul acesta? Parcă ar fi făcut asta mereu. Să mă duc la oaie, și-a oprit behăitul, de-abia răsuflă...sărmana mioară... Cum te cheamă măi băiete?
-Mama mi-a zis Nicolae...dar tata mi-a zis Stejerel, când a plecat la războiul acela căruia oamenii îi zic balcanic:
-,,Băiete, de acum tu ești stejarul casei, asa că atunci când o să-ți scriu scrisoare, să știi că tu, Nicolae ești Stejarul meu, nădejdea familiei mele... “
-Ce știi, tu, băiete despre războiul balcanic, ți-a vorbit tatăl tău?
-Nu, tata nu mi-a spus, dar domnul învățător ne-a spus la școală despre contextul politic al acestui război și România. Domnul învățător ne-a vorbit despre unele tensiuni între statele balcanice cu aspirații naționale noi. Nu prea știm noi copii ce-n seamnă aspirații naționale, dar nu am vrut să-l întrerupem pentru că vorbea frumos și-i sorbeam fiecare cuvânt pe care îl pronunța, scriindu-l pe caiet pentru ca la sfârștit să-l intreb ce și cum...și am aflat singuri din cele spuse că era vechea dorință a acestor state de a scăpa de turci odată pentru totdeauna și că asta depindea de mai mult state ca Austro-Ungaria... chiar Rusia și după cum am reținut o infuență oarecare a avut-o revoluția ,,Junilor turci în iulie 1908.
-Bravo, măi copile! Știi tu care sunt țările astea, balcanice…
-Păi, cum să nu știu, domnule, ne lăsa domnul învățător așa neștiutori, ce crezi matale, el este complet cum spune dumnealui.
Țările balcanice sunt: Serbia, Muntenegru, Grecia,și Bulgaria care fac parte dintr-o ligă, adică au o înțelegere…
-Mai dat gata! Uite ce spun eu, fiindcă ești așa vrednic la școală și domnul învățător așa de meritos, iar tu îi mergi pe urme,eu fiindcă sunt bogat și ar fi rușinos să nu fiu generos cu tine pentru faptele tale de eroism, pentru că ce ai făcut tu, nu este numai unul, ci mai multe, m-ai salvat căinele, oaia, pe mine, dar și pe lupoaica acesta a cărui blană o s-o așez într-o parte a saivanului unde este închis și mai primesc și eu oaspeți care vin la mine. Îți voi da oaia, câinele pe care să-l îngrijești și hai îți dau ție blana lupoaicei…
-Nu, eu nu vreau să-o împuști...dă mi-o mie așa cum a rămas fară piciorul care i l-a smuls Lupu, câinele…
-Să omoare în continuare, băiete. Nu, trebuie să-o înpușc. Tu nu știi:,, lupu iși schimbă părul, dar năravul, ba…
-Dacă vrei să-mi dai ceva, dă-mi lupoaica ,,,,,,,si atât.
- Dacă așa vrei tu...dar ia- i pe toți trei. Să fii sănătos și să mai vii pe la mine. Să vii la mine acasă, în sat, la casa cu parmalâc să-ți dau o putinică de brânză...că dacă tac-tu e plecat în Bulgaria acum când a început și al doilea război balcanic e mai greu. La cârciumă oamenii spuneau că nu războiul omoară soldații, ci holera...și mare scofală și cu războiul acesta, ce câștigăm două județe și, alea sunt cu turci și tătari, nu, cu români că așa e în Dobrogea, la sud. Da, în Durostorum și Caliacra așa sunt, cei mai mulți și sunt numai două rezidențe importante, Bazarcic si Silistra.
-Și Balcicul intră în Cadrilater?
-Intră, Stejerel, neică, dar mai bine ne-am lăsa păgubași cu modificarea acestei frontiere, îți spun eu…
-Domnul invățător nu ne-a spus nimic despre asta sau poate nu mi-aduc eu aminte. Acum te las nene, sănătos și mulțumesc pentru daruri.
-E meritul tău. Să ții minte orice faptă bună are un merit, o răsplată. Mergi cu bine!
Și tot sărind pe drum din spinare în spinare așa cum era el presărat cu ridicături și vale, ajung pe drumul molcom al locului meu de naștere, coborând privirea și văzând doar lustrul unor ghete de domn care nu erau altele decât ale învățătorului nostru, domnul Munteanu care mereu glumea cu noi, spunându-ne că el deține un mare adevăr în numele său, că el vine de la Iezer, munte falnic pe care nu-l urcă nimeni ușor ca pe al nostru, aici în Dobrogea. Dar un coleg dintr-a patra i-a zis odată: ,,o fi el falnic, domnule învățător, dar nu bătrân ca al nostru, pe care la trecut ,,Noe cu arca lui în luptă cu potopul”.
Ce de ciudățenii mai trec și prin capul meu. Cum mai semăn cu bunicul,Marin Priceputu, care născocea atâtea povești de ne făcea să visăm noaptea numai prințese și palate de aur apărate de soldați îmbrăcați în haine de fier…
_-Ce faci Stejerel pe drum la ora asta de nu ești cu vitele la păscut sau cu băieții la gârlă?
-Ce bine s-a potrivit domnule învățător, că-mi doream mult să vorbesc cu domnia voastră despre ceva care nu-mi dă pace. Ați spus duneavoastră că Pacea de la București din 29 iulie/10 august 1913 a consfințit înfrângerea Bulgariei și o retragere a granițelor, România obținând acel Cadrilater, iar Turcia recucerește Adrianopolul, care fusese ocupat de Bulgari în primul război balcanic, atunci de ce nu se îndeplinește visul românilor de la sud de Dunăre de a se uni într-un stat organizat după sistemul cantoanelor din Elveția cum preconiza Societatea Culturală Macedo-Română…
-Pentru că secolul acesta al XX-lea, după cum a preconizat un astrolog german, va fi plin de sânge și diavol...Te rog, să nu mă privești așa, neîncrezător, dar nu am încă răspunsul la întrebarea aceasta…Va trebui să așteptăm…
-Vă înțeleg, tata spunea că uneori ne naștem prea devreme pentru unele evenimente istorice…
- Poate, elevul meu deștept...poate…
-Mă iertați, parcă mă strigă, mama...Bună ziua, domnule învătător!
Cu gândul la tata:Ce ar fi făcut el cu animalele căpătate de la nenea Timotei, mă trezesc că aproape am terminat un coșar vechi de reparat pe la feresrele prin care intra frigul. După ce am lipit de jur împrejur fâșii de pânză pentru a opri vântul care la noi are o libertate...care întrece orice închipuire…
După ce am asigurat viața oii și a caprei, fiindcă nenea Timotei,după cum suntem noi copiii oamenilor mari din sat, îmi dăruise și o capră năzdrăvană cum zicea el despre această viitoare mamă ale cărei țâțe săgetau spre pământ, m-am dus la locul lupoaiccei care era gestantă după cum zicea mama, având o privire încărcată de o îngrijorare pe care nu i-o ințelegeam, dar mama a putut s-o descifreze...de ca mamele între ele…
-Stejerel, să fii atent că biata lupoică devine foarte agitată, te poate ataca… I-ai strâns bine botul…
-Doar poate să soarbă apa în care am pus frunze de somnorasă, așa cun făcea bunicul, când lucra cu toate animalele...Era așa de milos, bunicul! Avea atâtea leacuri pentru animale! Îl învățase ,,ăl bătrân” cum îi spunea el bunicului lui.
-Să te uiți mereu la lupoaică, poate oricând să fete de acum…
-Sper să nu fie odată cu năzdrăvana, alintata căpriță...Ochii mari!
Și ochii mei se măriră, neliniștindu-mă noapte de noapte din pricina fătării lupoaicei. Starea mea de veghe se dovedi a nu fi inutilă fiindcă într-una din nopți am auzit un zgomot în curte și am așteptat să-i văd consecințele, dar era prea târziu fiindcă totul se liniștise, iar somnul meu rămăsese undeva departe, în așteptare,
Dimineața s-a prelungit cu vise care m-au trimis în grabă să controlez ușile și ferestrele de la coșarul unde avea lupoica culcuș.
Totul părea în siguranță. După treburile obișnuite aproape de cădera serii am dat o tură pe la animalele din toată curtea, oprindu-mă mai mult în dreptul lupoaicei care scotea un fel de geamăt pe care nu-l mai auzisem, dar neîngrijorându-mă m-am dus direct la culcare. O lună mare roșie arunca o umbră uriașă peste doi copaci foarte înalți care totdeauna îmi produceau teamă. Mi-am spus rugăciunea cu mare grabă după care m-am băgat sub așternut, aducându-mi liniștea somnului.
Eram în toiul unui vis în care înălțam un zmeu, cănd am auzit zgomotul unor gheare pornite în căutare pe ușa coșarului, nemaiștiind dacă am închis-o sau nu. Lumina lunii se așezase pe jumătatea de sus a ușii, ținând ascunse ghearele puse pe trezirea curții. Am zărit un bot care mi-a spus într-o tăcere profondă să rămân pe loc. Un drăcușor ma scărpina in talpă cu o curiozitate profundă nu mai lăsându-mi timp pentru o judecată clară, dacă să ies afară sau, nu. Dar luna ghidușă se așeză pe o spinare blănoasă argintie și un bot transformat într-un berbec de luptă mă înfioră. De după ușă se auzea un glas cățăluit și mi-am adus aminte de sfatul mamii ca să nu mă las impresionat de convorbirile pe tonuri înalte, dar plângacios-rugătoare ale fiarelor care-și mărturisesc grija unora față de atele, ele fiind animale cu simțul fidelității cum frații lor din punct de vedre al evoluției, oamenii îl negljează din cauze aproape derizorii.
Eram așa de concentrat asupra tabloului lecției de dragoste și respct al lupului ce-și căutase perechea pe care o mirosise la noi în coșar, încât nu auzisem pașii mamei venind ocrotitori spre mine.
-Învață, copile legea loialității de la animale, fiindcă am intrat într-un veac nou și uite că Omul a și declanșat Războiul în Europa, în Rusia, revoluția bolșevică… sigur că s-au declanșat și multe minuni ale învățăturii Omului ca să nu mai spun despre emanciparea femeii...ținută prea mult în umbra bărbatului, și deodată bătăile lupului se ađâncesc și vocea mamei tace, spaima pentru o clipă se ridică și ea când deodată lupul se hotărește să vină, poate, altă dată mai bine pregătit. Dezamăgit, cu capul plecat lupul adulmecă drumul de întoarcere.
Liniștea ne-a cufundat casa din nou într-un somn cu puteri miraculoase, manifestate a doua zi, când am avut surpriza ca la țițele lupoaicei să vedem doi ,,monștri micuți” care o trăgeau de ele cu lăcomie... Cu mirare mă uit la mama care mă însoțește la faptul nemaiîntălnit de mine până acum si cu ochii împăinjeniți de lacrimi de emoția aducerii pe lume a unei noi vieții în vechiul nostru coșar îmi atrage atenția spre albastrul ochilor celor mici care încă nu vedeau…nu auzeau...
-Ei doar iți simt mirosul. Să fii atent că peste câteva zile se schimbă culoarea ochilor până agiunge la o nuanță de galben…
-De unde știi mamă, de la Bunicul Priceputu?
-Da, fiule. Chiar m-am gândit la el și chiar l-am visat de curând. Îmi atrăgea atenția să nu uit că zilele acesta o să împlinești cincisprezece ani și trebuie să te urci în pod și să-ți iei cadoul pe care ți l-a pregătit demult.
Nerăbdarea vederii cadoului îmi dădea o neliniște neașteptată, poate o mândrie, gândindu-mă la dragostea bunicului meu pe care l-am văzut cu lacrimi pe obraz, suduind războiul la care tata a trebuit să plece. Avea dreptate, tata era singurul sprijin al bătrâneților lui ...și a surorilor mele, gemenele Zorica și Sorica mai mari ca mine.
Mi-am potolit inima și m-am urcat în pod luând de pe grinda cea mare un pachețel.
-Ce mic e! Poate o fi important?
-Ce mai cadou! ,râd surorile mele…
Il desfac și cu degetele tremurânde desprind o punguță din piele cu șnur împletit foarte frumos. Sărutând punguța am spus: Mulțumesc, Bunicule Marin Priceputu, dar și după moarte ai rămas hâtru și deștept: Ce-o fi însemnând punguța aceasta?!Și, deodată spre distracția surorilor mele, le aud:,,Cucurigu boieri mari ,Dați punguța cu mulți bani!Ha! Ha1Ha!...
De necaz întorc punguța pe dos și citesc ceea ce scrisese bunicul pe ea: Fă-mă mare!
-Ah, bunicule, cât te iubesc! Promit să nu te fac de râs! _Punguliță, punguliță, eu Stejerel, nepotul lui Marin Priceputu jur să te cresc și în cinste șă te port!
Noi, copii ne-am strâns în jurul mamei care desfăcu dintr-un șervet de pânză albă cu floricele albastre pe margine o plăcintă rotunda din care ieșea un abure neputincios, bună de mușcat fără teamă.
-Hmm. Ce bună este! Mulțumim, mamă.
Dragii mei am o veste de mare bucurie. Știți că preotul nostru mi-a promis că va scrie Reginei Maria să ne ajute să găsim o școală cu internat pentru Zorica și Sorica. Majestatea-Sa considerând că cele două sunt orfane de război în urma telegramei trimisă de Ministerul de Război unde ne anunța că tatăl vostru este dat dispărut în urma războaielor balcanice. Ea a acționat ca atare și cele două sunt primite la o școală de invățători de la Iași. Să petrecem aceste zile cu toții și să ne pregătim de drumul fetelor. Nu plângeți ați promis tatălui vostru când a plecat la război că veți știi să răbdați orice necaz al vieții…
-Și să-l învingem spuseră amândouă, înghițindu-și lacrimile. Nu te teme Stejerel că nu te vom lăsa singur cu lupii… Domnul învățător care intră acum pe poartă ne va da o mână de ajutor...A câta oară!
-Da, copii am sosit. Bună ziua tuturor. La mulți ani!, Nicolae Stejerl…
-Vreți să vedeți primii pui, domnule învățător? Să mergem cu toții la lupoaică!
-Iată, au mai apărut încă doi pui. Ce faci lupoaico, unde duci puiul îl întorci cu burta-n sus. Domnule învățător, priviți lupoaica îl linge pe burtă…
Da, Stejerel. Este frig și această femelă desteaptă linge puiul pe burtă pentru a-l încălzi. Așa puiul învață să urineaze. Interesant. Am o veste pentru voi, voinicilor. Il sțiți pe boierul Cristache…
-Acela care are o grădină cu unele căsuțe pentru animale. A adus chiar un doctor francez pentru ele. Tata îmi spusese de mult că la Viena există o grădină specială de stat cu îngrijitori. Ca să vizitezi o asemenea grădină trebuie să plătești. Așa ar trebui să facă și boierul, ca toți să vedem animalele sălbatice. Marinică al Viteazului mi-a spus că acolo la Viena sunt și lei și maimuțe aduse din Africa.
-Curând o să facem o lecție deschisă despre sălbăticiuni și-l vom invita și pe boier să ne povestească… De acord…
Cum este lecția deschisă, domnule învățător?
-Cred că eu am înțeles…
-Spune tu, Zorica.
-Așa, cum ați spus...Cu toate clasele și cu invitați care să vorbească…
Bravo!
-Doar merge la școala de învățatori...Ea a înțeles đin vorbele dumneavoastră….Ce soră deșteapță am...Sorica, tu ești de aceeași părere? Nu fii rușinată...Ridică bărbia, sunt sigur că și tu ai fi dat aceeași explicație...
In mintea mea se ridică atâtea întrebări referitor la fiara aceasta, aproape cu apriția lumii odată, cu fălcile cele mai puternice...debia aștept lecția deschisă...
Da, Stejerel aș dori chiar să știu de acum întrebările tale, Ai vreuna?
-Aș avea, domnule învățător...E adevărat că lupii între ei se aleg după anumite trăsături. De exemplu: numai cuplurile puternice ale haitei au drept la reproducere...
-Se pare că este o lege a instinctului haitei care știe cine are priorități în ceea ce privește o hrană mai deosebită sau dreptul de a avea pui.
-E vorba de perechea alfa”? Am citit împreună cu bunicul un ,,almanah bucureștean” care scria despre popularizarea stiinței in masă...Îmi place foarte mult să citesc. Dar despre multe alte lucruri vom discuta cu toți ceilalți copii și invității la lecția deschisă...nu-i așa?
-Da, Nicolae Stejerel, dar aș vrea să vorbesc cu tine acum, altceva. Aș vrea dacă se poate să treci pe la doamna Elefterescu, poate poți s-o ajuți cu ceava. Sții că este bolnavă și singură. Te rog, treci pe la ea și stați de vorbă. La revedere!
*
-Ce sari ca un țap, în mijlocul drumului, Stejerel?
-Ce să fac Marine al Viteazului...Hai cu mine pe la doamna Elefterescu…
-La doamna aceea care e la pat...Ce treabă ai tu?
-Mi-a zis învățătorul. O fi având și ea vreo nevoie. Poate o ajutăm
amândoi…Uite că ne-am apropiat de casă. Trage șnurul. Sună. Să intrăm. Trecem prin coridor. Să batem…
-Intrați! Hai copii, intrați. Luați loc și trageți șervetul de pe farfurie. Mi-a adus vecina Domnica gogoși. Luați, că poate vi s-a facut foame. Ce bine, Stejerel că nu ai venit singur. Il știu și pe Marin tot din vorbele învățătorului.
-Mulțumesc, doamna Elefterescu. Cred că au fost vorbe bune…
-Bune, doar o știu și pe mama ta și chiar pe surorile tale...două flori minunate. Ele sunt mai măricele...copii buni. Dragi copii eu am nevoie de ajutorul vostru. Mai aveți vacanță...sunteți prieteni.
-Eu sunt cu Marin frați de lapte…
-Mama Săndica nu a avut lapte și mama mea l-a alăptat. Fratele meu s-a dus iar, moașa spunea ceva despre ,,furia laptelui așa că mama l-a alăptat pe Stejerel...
-Marine, ascultă-mă, doar sunt mai mare...nu-ți fie teamă, nu sunt asupritor și nu vreau drepturi în plus și nu-ți dau nici să porți lucurile mele. Am și eu tot surori. Semănăm.
-Venind împreună cu Marin, pur și șimplu mi-ai ghicit gândurile, Stejerel fiindcă am mare nevoie de el și de surorile lui.Îmi pare rău de nenorocirea ce s-a abătut asupra voastră, dar poate ne ajutăm și vom reusi împreună. Am vorbit cu domnul învățator, dar planurile se mai schimbă, totul trebuie să iasă bine pentru toți. Marine, au mai venit ceva vești de la părinții tăi…
-Nu, știu numai că sunt prizonieri la austrieci.
Copii, vreau să vă spun că am hotărât cu preotul, învățatorul și domnul primar să nu rămânți în casa voastră, mai ales că în curând vine toamna, frigul...într-un cuvânt mutarea voastră la mine este foarte necesară, pentru siguranța voastră, sănătatea voastră în general pentru viata voastră și a mea. Mâine vă aștept pe toți să ne facem viitorul.
-Sărutăm mâinile, doamna Elefterescu.
*
De când ne-am mutat la dumneata, Doamna Elefterescu suntem liniștiți și dornici de tot felul de munci care se ivesc. Surorile mele sunt fericite de lecțiile pe care le dați atât la franceză cât și la cele de croitorie și brodat, iar eu sunt în al 9-lea cer, având grijă de cloștile cu pui pe care nu le-am mai lăsat așa răspândite prin șură, pătul și pe unde au vrut ele. Le-am organizat ca să știu de ele pentru a le hrăni, să știu pe unde clocesc și apoi pe unde sunt puii.
-Foarte bine Marine. Dacă ne organizăm cum trebuie va apare și succesul în următoarele mici afaceri. Fetele, Sânziana și Margareta vor obține primii bani pe rochiile pentru fetițe. Primarul nostru organizează micul târg al lucrului de mână din micile localități din jur. Prețurile mici ne vor aduce și venituri care să ne susțină cheltuielile.
-Să vă dea Dumnezeu sănătate doamnă!
-Marine, nu uita zicala noastră: ,,Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă…
-Și domnul învățator ne spune că de aceea avem minte să o folosim...
-Băiete dragă, eu am văzut la voi o oarecare oprire înante de a începe o treabă. Margareta înainte de a se apuca de trasul meu pe spinare îsi face rugăciunea, își plimbă ușor măinile pe spate după ce a tras ușor fiecare picior… E foarte atentă.
-Mama a învățat-o după ce i-a arătat un caiet pe care a făcut desene după invățăturile unui chinez care locuia la Paris. Nu știu dacă știți, dar tata era ordonanța donului general Cristescu care are mai multe moșii …
-Da, îl știu pe general și pe soția lui care era învățatoare pentru copiii țăranilor de pe moșie… Era ca o mamă pentu ei!
-Fiind la Paris, tata și mama s-au pregătit cu niște sanitari străini, urmând ca și ei să fie sanitari în caz de război. Mama le-a învățat pe fete tot ce a învățat ea de la chinez. Generalul spunea că o să fie război în Europa și noi trebuie să fim pregătiți. Iată că a avut dreptate și nenorocirea nu ne-a ocolit. Aproape toată țara este ocupată de Germania, Austro-Ungaria, Guvernul nostru s-a mutat la Iași. Noroc cu regele Ferdinand că stă cu soldații in tranșee...regina e mereu la capul răniților...iar tifosul nu renuță… și noi trebuie să nu fim copii ci copii-soldați și cu puterile nostre mici să ajutăm la puteri mari.
-Bravo, fratele meu de lapte nici nu știu când ai crescut ca un om mare...
-Tu crezi că numai pe voi vă învață domnul învățător Munteanu…
-Așa copii, eu am trecut toate realizările pe care le-ați îndeplinit, tu, Marin cu vânzarea puilor la târg și pe la hanuri iar tu Stejerel ai întrecut orice așteptări din vânzarea lânii pe care tu ai tuns-o de pe oile de pe munții Dobrogei. Avem bani pentru plecarea fetelor la Iași, dar tot așa de important este faptul că avem bani să cumpărăm lemne pentru noi și alte câteva case ale bătrânelor din vale. Acesta este registrul de intrări și ieșiri cum se spune…Cu dată și semnături pentru a sti că suntem serioși în munca noastră…
-Și mai ales să stie bunicul Priceputu că suntem la înălțimea dorințelor și înțelepcinii lui. Punguța ne asteaptă. De altfel o s-o legăm la registru.
Doamnă Elefterescu, cer iertare dar vreau să știu cine este mustăciosul din această revistă…,,Convorbiri literare”...eu nu am văzut până acum iar domnul învățător nu ne-a spus sau nu-mi aduc eu aminte ...tu ști ceva Stejerel?
-Sunteți prea mici pentru a vă vorbi..
-Nu suntem mici pentru nimic, doamnă Elefterescu, dacă ne vorbiți dumneavoastră, care sunteți un bun,,orator”...Am spus bine...adică vorbiți frumos și corect… vedeți că știu, așa că spuneți-ne ce este cu revista aceasta… nu azi, mâine după amiază când o să mai aducem bani după niște ii pe care le-au lucrat surorile si le-a cumpărat regina care a rămas uimită, când ele s-au oferit să o ajute la spitalele pe care le-a înființat în trenuri în gările principale...Ce Regină avem, adevărată mamă a poporulu!
-Să fim cu toții ca ea…
-Doamnă Efe am căutat alte reviste ,,Convorbiri literare” și am văzut o mulțime de români frumoși care au planuri mari în ceea ce peivește cultura românească.Când vine Stejerel vă rog să ne vorbiți dumneavoastră despre ei și ,,Junimea” cu revista cenaclului.
Trebuie să recuperăm tot ce puteam să învățăm în vremurile acestea de restriște ale patriei noastre...războiul acesta care a pus cizma pe toată țara.
-Uite, revista ,,Convorbirii literare” …
-Marine, a venit Stejerel, deschide, tu, Stejerel ia loc. Am început deja să vorbim despre revistă.Iat-o! Inainte de a vorbi despre ,,JUNIMEA” să spunem câteva cuvinte despre ,,pașoptiști despre care mi ați spus că va vorbit învățătorul vostru la cursul suplimentar la care participați și voi…
-Deși dumneata Efe ne crezi prea mici, dar să stii că noi punem multe intrebări și domnul învățător ne luminează orice problemă…
-Vă cred. Așa că vorbesc unui public avansat în cunoașterea literaturii noastre de inceput pe care eu l-am numit ,,timiditate, dar și îndrăzneală”... Principiile pașoptiste se bazau pe împrumuturi, pe teorii occidentate...dar când nu ai nimic trebuie să pornești de undeva...Îndemnul marelui Heliade Rădulescu era…,,Scrieți, băieți, scrieți”… Nu-i de ajuns...Urmează inspirația într-o respirație pe care o avem, Folclorul”, ,,Istoria’’, indemnul lui Mihail Kogălniceanu prin ,,Dacia literară’’ și mai ales Bardul Vasile Alecsandri” care devine președintele onorific al JUNUMII. Mustăciosul acelea despre care ai pus intrebări dragă Marine este Petre P. Carp unul dintre inițiatorii intelectuali {cu dotorate în
Occident} ai societății literare urmat de alți intelectuali vrednici de amintire ca: Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu .
-Cum se manifestă această societate ce cuprinde: discuții literare, științifice și de artă. Unde le găsim, deși bănuiesc că totul este notat in ,,Convorbiri literare”care în anul 1867, an trecut in revistă ne amintește că exista si o tipografie, poate era chiar începutul ei, pe principii noi ale noii societăți. Doamnă Efe, n-aș vrea să vă obosesc, dar spuneți-ne ceva despre istoricul Junimii.
-Chiar mă gândeam, Stejerel dragă când vine rândul intrebărilor tale și iată că n-ai mai avut răbdare. Te ascult:
-Când și-a inceput activitatea acest grup de oameni inimoși cu dragoste de țară, cu grijă pentru progresul ei și cu dorința tineretului de a aduce țara la nivelul meritat…
-Ce tăios ești tinere...ca și cum s-a pierdut destul timp până acum… Mă bucur că ești așa de direct, tineretul trebuie să-și pună tot talentul in orice direcție pentru binele patriei… Au fost mai multe etape în viața Junimii ca și in viața omului: primele principii aparute și manifestate au fost prin 1867și bineînțeles elaborarea acestora pe viu, adică prin lucrări, pe un parcurs 1867-1874. Ca in orice activitate există un apogeu manifestat între1874-1885.
Consolidată, Junimea are o ,,direcție nouă” pe care voi o s-o duceți ...aș vrea să spun pe culmi…
-Dacă tot am ajuns aici fără să cer voie lui Marin o să-l rog, să mă lase să citesc ceva din creația sa, creație după părerea mea, matură.
Veverita si Plumb
Soarele strălucea cu forță. Parcă țipa la mine. Lumina năvălea cu nerușinare pe obrazul meu. Și ea țipa ca și soarele: ,,bucurie, bucurie”. Îmi întind trupul și-ncep să fac exercițiile obișnuite pentru a mă pune în funcțiune pentru o nouă zi de mișcare calculată, obligatorie pentru neputința trupului care este foarte mofturoasă, neștiind niciodată ce ajută mai mult ca ieri. Pentru fiecare mișcare număr până la patru și apoi repet de câte ori pot, fără să obosesc. După o aplecare a trupului peste genunchii îndoiți îmi indrept capul și îmi fxisez ochii ca din întâplare pe un șnur roșu care ieșea semeț în fața celorlalte plicuri așezate într-un grup de alte plicuri vechi, îngrămădite. Imi întrerup exercițiile și scot de la marginea interioară a bibliotecii pachetul cu plicuri legat cu șnurul rușu care străjua scisorile împreună cu un șnur alb. Fusese cândva un mărțișor care legase strâns cuvinte de demult, uitate în coținut și speranță… O curiozitate copilărească mă face să iau pachetul și să-l scutur. Scot dintr-un plic o foaie decolorată cu semne ce reprezentau cifre. Iar mă urmărește matematica? Ghidușă își face apariția și acum în mintea mea, pe fața mea, fixată in oglinda de pe peretele lateral.
Dar, o înviorare comandată de-o briză a timpului îmi gâdilă nările și-ncep să râd din ce în ce mai zgamotos și lacrimi largi îmi mângâie obrajii. Nu știu ce să fac.
Răbdare mă aud strigând la mine ca la un copil speriat care a umblat într-un loc care-i fusese interzis. Și cu voce puternică stric toată liniștea încăperii distrugând cuvântul răbdare… împins cu sila sub pielea mea, în inima mea, în mintea mea de-a-lungul anilor de greutăți și apoi de vaduvie.
Acum știu. Sunt scrsorile primite de către mine în adolescență, care-mi mărturisesc că nu eram așa cum spuneau răuăcios unele rude de aceeași vârstă...aveam totuși puțină sare și piper…Erau scrisori tot de la adolescenți care la primul simț necunoscut se-nfiorau deodată, crezând că au devenit și ei eroi ai cărților lui M. Drumeș…
Nelu, soțul meu, dând peste ele este curios ce era în mintea noastră cu cinci ani în urmă de la căsătorie. Știind ca nu există nimic care ar fi putut să rănească sentimentele cuiva am fost de acord să le citim impreună.
Cele mai multe erau cifrate. Dar fiecare avea traducerea cifrului. Distractiv! Ce puieril era totul. Ce candid!
-Ce pueril! Am descifrat textul...Iți spunea Nuți-boy...Erai bătăioasă? Vroia să te sărute și nu te lăsai? Ce bine-mi pare, mă așteptai pe mine, nu-i așa?
-Nu-i frumos!
- De ce Puiule? Nu avem ce să ne ascundem…Eu nu am primit scrisori de la fete.
-Da...,Fiindcă Puiu Oros nu era din București.
-A, era de la țară…
-Nu fii răutăcios, era fiul directoarei liceului din Ghergani…
_Ei, nu am spus că era ,,țăran”…
-Era frumos, cu părul blond și ochii verzi, înalt…
-Atac la persoană…
-Nu, Nelu devii răutăcios…
-Nu este intenția mea să te rănesc în vreun fel, mi-ești dragă și-mi place cum năvălește roșul în obrazul tău...Ia uite ce am descifrat… ,, Tu ești veverița mea”… A, veverița lui Puiu Oros...ce drăguț...ce
făceai te urcai in copaci? Erai sălbatică? A, nu te lăsai sărutată de el…
-Sărutată?!
-Nu te lăsai sărutată?
-Nu. Ce crezi că eu mă las așa…
Nu-i nimic rușinos, Nuți-boy? Hai, veverița lui Pui Oros, nu fii copilă, dragă fată rușinoasă...fii mândră că ești iubită…
-Nu sunt iubita nimănui, Sunt o puștoică drăgălașă, simpatică băieților de vărsta ei. Vârsta adolescenței.
Era o amintire. Erau vocile noastre cu nuanțe timide, dar cu un simț al unui dor. Era doar creșterea organismului nostru cu surprizele ei, cu dorința de-a fi și noi ,,mari’’, chipurile, trecuți prin viață...Era o trcere pe sub voal...arpi diafane, dornici de cunoaștere...O! Tinerețe unde ești? Unde ești veverițo? Cățărătoareo! Unde ești? Te zbați in pat, dar nu te lași. Vrei să prinzi foșnetul pădurilor din Leaota. Vrei să treci Iezer-Păpușa, vrei să te speli în Râul Târgului după ce ai urcat la Curmătura. Unde vrei sa te mai cațeri? Vrei în Apuseni, la ,,Peșterea Meziad, la lilieci? Vrei să zbori? Să te întreci cu ei? E târziu... Ai înțepnit…
Piciorele-s de plumb...Boala îmi întrerupe exercițiile...Mișcarea-i de plumb... Totu-i plumb.
Cautare
Eram în cimitir, când am zărit-o pe Corina fosta mea colegă de școală și vecină. Era tristă și-și frămâmta mâinile în fața unei cruci pe care era scris printre alte nume, Eugen... Se uita la crucea aceea mirată și oftatul o trăda că nu era ceva pe lângă care ai putea să treci cu nepăsare. Pe alee se aude vocea unei femei aproape șoptită ca și cum ar fi trezit pe cineva din sonm:
-Ai găsit Corina?
-Da, sunt aici toți cei care au fost în mașină...Într-un moment de neatenție s-au dus în ceruri... numai copilul trăiește...
-Nu plânge Corina, așa a fost să fie...Eugen era logodnicul tău?
Pe cruce scrie:mama și soția lui...
-Era logodnicul meu...de ce nu mă crezi, Revi?
-Nu, nu te enerva. Știu ca el e insurat de mult, avea și copil. Nu-i bine să te hrănești cu ceva ce nu a existat...
-Nu crezi că m-a iubit pe mine...S-ar fi căsătorit cu mine dacă aș fi avut bani să cumpărăm mașină...Dacă surorile mele mi-ar fi dat bani...daca ele m-ar fi ajutat...dar ele s-au văzut măritate și nu le-a
păsat...egoiste...
-Poate nu aveau nici ele...Ele aveau mașină? Eu știu, că nu aveau...Cu studiile lor nu ajungeau să aibă posibilitatea să-și cumpere...salariile lor nu le permiteau...trebuie să judeci cu îngăduință...
-Da, pe frații soților lor îi ajută, pe mine, nu...Le e frică că le lasă...
-Gândești superficial... Crezi că ai fi fost fericită, dacă te măritai cu Eugen numai cu dorința lui de a avea mașină, ai fi fost ferictă...
-A fost dragostea mea.
-Dar, tu ai fost a lui?
- Pe mine m-a iubit. Fata aia, nevastă-sa venea de mult în casa lor. O trimetea mama lui Eugen să cumpere gaz...doar știi cum era la noi în anii '60-70...cartier mărginaș...apă la puț...lumea se schimbă....Mă vezi pe mine cumpărând gaz sau cărănd de la piață sacoșele... și mai rău, cărând căruciorul după mine cu butelia prntru aragaz care uneori înțârzia cu saptămânile la centru...vai...vai.
-Dar astea erau condițiile de atunci. Nu poți nega viața aceea. Apoi ei erau studenți la aceeași facultate...aveau și ei alt statut...Și poate
Eugen o iubea. Tu o vezi fără sare și piper, dar poate avea și ea farmecul ei...
-Ai venit cu mine să mă enervezi!
-Nu dragă, nu te supăra. Sigur că tu căpătaseși alt statut, lucrai într-o lume cu bani, cu alte preocupări...E normal să vrei altceva. Apoi Eugen te văzuse de mai multe ori adusă acasă de domnul doctor X cu ,,Opelul" său...Bătrân dar cu mașină, cu...
Poate dorința lui de a veni în căsnicie cu mașina pornea dintr-un sentiment...
-Da, și a văzut în fata aia împlinirea dorinței lui...Părinții ei aveau oi, acolo în Ardeal...Uite că bogăția nu i-a adus fericirea...
-Nu te supăra Corina, dar eu nu văd decât o pornire răutăcioasă a ta. Eugen nu a fost niciodată logodnicul tău, nu acoperi greșelile tale cu faptele altoroa pentru că nu ajută liniștii tale.
-Dar eu am iubit cu adevărat...
-Pe cine?
-Pe doctor sau pe Eugen...
-Tu nu poți să înțelegi!
-Da, se poate, îi iubeai pe amândoi odată. Te minți singură și greșești. Înarmează-te cu adevărul. Nu mai pierde viața în zadar dacă vrei să-ți faci o familie. Vezi unde greșești și caută cu deșteptăciunea ta, calea corectă pentru tine...Nu le mai face vinovate pe surorile tale că nu ți-au dat bani pentru mașină. Știi și tu că este o aberație...Caută în tine draga mea colegă și prietenă, adevărul și iubirea...
Blestem sau coincidență
I
Am început să tremur. O căldură mi-a cuprins tot corpul. Lacrimile-mi udau obrajii la voia lor. Mergeam cu teamă de parcă fiecare piatră de pavaj țipa sub mine. Da, aveam dreptate țipa sub mine, mă certa. Parcă am auzit o voce chiar răstită: Ai plecat fară să te mai uiți înapoi, deși noi toți te strigam să nu ne părăsești. Noi țoți te iubeam, chiar și Matei care o ascultase pe maică-sa să te părăsească și să-și vadă de viața lui. Noi toți am auzit-o când i-a spus: Las-o dragă copile...ești ditamai bărbatul, ,,inginer de minister", ai toate meritele să ajungi chiar ministru în acest minister și te încurci de un ,,fund de femeie". O să găsești și mai frumoasă, și mai deșteaptă și de-a noastră, fată de familie de ceferiști care au luptat la ,,Grivița, comuniști vechi". Să-ți strice ea dosarul! Fii deștept, fiule!
Și el a fost deștept, ascultând-o pe maică-sa,zicea ea. Nu s-a însurat nici acum. L-ai văzut și tu după atâția ani. Singur cuc. Nu chiar singur, a umblat de a cunoscut toate femeile din minister și chiar din cartier. Bun dansator. Bun de gură. Dar nimeni nu-l mai credea bun de soț. Toată lumea știa și șoptea: I-a furat viața fata noastră cu ochii verzi care a fugit în țări străine să scape de oful lui.
Cu timpul, viața se așează în cuibul ei și te mulțumești sau nu, începi un nou așternut.
-Hei, Andreea, tu ești sau îmi cer scuze, semănați cu Andreea Mănescu fosta mea colegă de școală...
-Eu sunt Simona, dar timpul ne-a stat împotrivă, cândva... Draga mea eu v-am părăsit plecând în excursie în Turcia, când
presedintele țării de atunci, probabil, a avut un acces de slăbiciune și noi dornici de cunoaștere lărgită am zis neștiutori: ,,țuști, să vedem cum e.''
-Și, ți-a fost bine?
- Greu mi-a fost...dar mereu timpul mi-a fost plin de muncă și tinerețea a fost cea care a suportat ca Atlas tot pământul, negru, negru că așa e el și murdăria oamenilor...
-Iți înțeleg spusa mai bine ca oricine. Atunci, când tu ai plecat supărată pe Matei și eu am plecat supărată pe guvernul, care-și considera supuși nu oameni, ci dosare...Am încercat la facultate de trei ori și când am ajuns în Austria am început din prima cursurile facultății de biologie. Eu știam bine germana făcută numai la liceu, asta-i dovada că am avut succes, poate și datorită vârstei sau că eram după părinți de religie , greco-catolică. Nu știu dar am fost norocoasă. Am spălat la vase... la două restaurante dela nouă la doisprezece seara și de la trei la șapte dimineața plus măturat și alte lucruri ușurate de uneltele casnice moderne. Am avut noroc că restaurantele erau aproape și eu locuian deasupra unuia așa încât nu pierdeam noaptea decât muncind și odihnindu-mă în pauzele de lucru încât eram mereu proaspătă la minte, la toate cursurile. Am căutat pe cât posibil să învăț la lumina zilei. Aveam un coleg mai mare ca mine care m-a sfătuit numai de bine și m-a ajutat tot timpul pentru a nu pierde nimic important din timpul tinereții, el fiind tot român, fugit ca și mine, dar având bunicii plecați la Viena din anii '947. Victor mi-a fost norocul și poate mai era și acum dacă nu ne-ar fi părăsit într-un accident stupid...sau cine știe...
-Da, nu-i bine să te bazezi pe el, că norocul acesta ,,bată-l norocul'' e foarte jucăuș.
-Simona, ce bine că te văd și mai ales că numai tu poți înțelege exact cum au fost anii noștri de trai... Aici toată lumea te întreabă numai de bani...nimeni de muncă...
Cunosc Andreea. Este marea lor suferință. Se simțeau mințiți și păcăliți. Acum, în democrație cum crezi că se simt? La fel. Situația aceasta dezastruasă cu plecarea tineretului din țară în căutare de locuri de muncă bine plătite face bine Europei, nu României. Românii întinersc Europa. Guvernele trebuie să uite de avanajele partidelor și să facă ce este mare nevoie pentru țară. Ne vrem părinții, copiii și frații înapoi.
Uite că din vorbă în vorbă am ajuns în dreptul casei Doamnei Drina. Mi-aduc aminte de această femeie care se lupta pentru băieții ei ca o leoică. Sărmana femeie, rămasă văduvă la trezci de ani. Casă mare, grea. Cu băieții ținuți din scurt a reușit să scoată la lumină viitorul fiecăruia. Era așa de blândă cu toată lumea afară de cei patru năzdrăvani pe care-i mai croia cu câte o nuielușă, dar toți patru au făcut câte o facultate tehnică, ajutând-o la grădinărit și la mers la piață cu produsele. Lumina se aprindea în casa ei de la patru dimineața. Ea broda, croia fețe de masă, perne, lengerie"pentru Cooperativa ,,Sârguința". Când avea urgență băieții știau să gatească, să spele. Mamă care și-a pregătit copiii pentru viață. Pe băieți i-a învățat că nu există treburi de femei și treburi de bărbați. A trecut prin multe greutăti, Doamna Drina. Nu cred că asta vroiai să-mi spui.
-Nu. Voiam să-ți spun că ea, care a fost un om așa de corect i-a spus mamei, că Dumnezeu a pedepsit-o fiindcă a greșit față de o altă femeie. Pentru ea această greșală atârna foarte greu.
-Poate din cauza bolii. A avut cancer. După chinul bolii a mai pătimit și moartea aceea stupidă. Să moară electrocutată datorită defecțiunii unei veieuze.
-Da. M-am emoționat și nu pot să nu plâng, când mi-aduc aminte... Știu despre ce este vorba. Era o femeie de pe lăngă Capitală, înaltă, foarte slabă și nervoasă care se plimba cu gesturi amenințătoare prin fața curții doamnei Drina care nu a ieșit niciodată, ca să o alunge pe femeia care țipa și se plângea așa de neînțeles, în loc să vorbească politicos. Țipa și insulta întruna ca și cum nu se adresa precis unei femei anume, ci așa de parcă toată strada era acuzată și blestemată să ia foc, deoarece soțul ei lipsește de acasă,, fiind amăgit de una, văduvă. Văduva era acuzată că profita de tinerețea și bani soțului ei, ca să-și crească ea băieții. Accentuarea faptului că barbat-sâu cheltuie banii cu văduva care are băieți de crescut, o acuza direct pe doamna Drina, deoarece numai ea era văduvă și avea băieți, locuind pe strada noastră. Doamna Drina nu a dat curs acuzelor femeii neieșind la poartă. Spusele femeii erau vulgare și dorința ei era ca femeia să fie pedepsită pentru păcatele ei prin ,,arderea în focul blestemului ei.
Sigur erau vecine curioase, dar fără tactică și bun simț și o opreau pe stradă să le spună dacă este adevărată acuza femeii. Doamna Drina spunea că nu este dispusă să discute o problemă pe care nu o cunoaște, nefiindu-i adresată direct de față cu cineva oficial, măcar cum ar fi, sectoristul străzii.
Sărmana femeie evita vecinii și ce era mai trist băieții ei au interogat-o pur și simplu cu multă asprime. Ea le -a răspuns
înțelept, puțin dojenitor: Nu am fost eu tot timpul cu voi? Nu am muncit eu doar pentru voi? Ați simțit voi vreodată lipsa mea din vreo trebuință a voastră...
-Iartă-ne mamă, tu ești cuvântul potrivit pentru noi!
II
Referitor la blestem și coincidență prietena noastră, Lili avea și ea o amintire de vacanță pe care a trăit-o ca in expresia ,,Cum te vad și cum mă vezi". Cu răbdare ne-o va povesti mâine când vom merge la ea ca să ne spună și din viața ei ceva sau să ne asculte pe noi vorbărețele clasei.
Toată strada e locuită de cei de la B din clasa a V-a până într-a XII-a. Am crescut unul trăgând cu ochiul la altul și mai ales, întrecându-ne unul pe altul ,,pe ascunselea" în ce puteam să facem mai bine, mai frumos, mai cu moț, cum ne spunea bunica Gelei.
Trecuseră doar vreo zece ani de la Războiul al II-lea Mondial, când lumea s-a mișcat în țără după cum a putut fiecare. Pe străzile înconjurătoare, ale noilor cartiere erau mulți din Ardeal, mulți veniți din jurul Bucureștiului, până când la un moment dat Capitala s-a închis. Nu era ușor să obții ,,Buletin de București".
Iată casa lui Lili strălucitoare în soare, înaltă, dar rămasă la roșu din pricina vremurilor. Ferestrele ei mari cu perdele spumoase de parcă erau valuri, o adânceau, creând un aer cinematografic. Parcă mereu așteptam să se dea un fald la o parte și un bărbat miserios cu mustață și plete să apară, grav cu privirea visătoare.
-Era Barbu, fratele mai mare al lui Lili care nu ne prea băga în seamă. El cânta la vioară...Îți aduci aminte Andreea?
- Bineînțeles. Doar știi că eram puțin îndrăgostită de el până când el a fost selecționat să plece la Moscova, la conservator. S-a căsătorit cu o rusoaică și a luat numele de familie al soției. A cântat in toată lumea. Apoi a venit în țară de mai multe ori la ,,Festivalul Enescu". A luat multe premii internaționale. Cunoscut în toată lumea, s-a bucurat de toată increderea statului sovietic, pâna când s-a descoperit că soția lui, Ludmila, o foarte bună inginer - chimist făcea dublu spionaj industrial pentru țara sa și altele. Dar în perioada ,,Perestrocăi"și ultimile luni de viață ale statului sovietic, când Ludmila se întorcea acasă dintr-una din multele ei călătorii, mașina care o aștepta în parcarea din apropiera aeroportului a luat foc la deschiderea portierii. Femeia aproape a zburat, făcându-se bucăți de carne în aerul neprimitor. S-a hotărât că a fost un act terorist produs de un cecen.
Barbu, fiind în străinătate profită de ocazie și ajutat de un prieten italian revine la numele de familie și se intoarce în România, unde iși face o schimbare de ,,look''{înfătișare}.
Familia s-a bucurat că a venit acasă, dar când a auzit că este obligat đe viață să renunțe la activitatea sa artistică, toți s-au încruntat.
-Plec intr-un alt oraș ca pofesor la Catedra de ,,istoria muzicii".
-Ne-a nenorocit nevasta rusoaică...
- Dar, ați dus-o bine... ani de zile, când era la modă să ai o nevastă din marele imperiu sovietic... Așa s-a întâmplat aproape în toate familiile române cu nurori rusoaice. Fiți liniștiți, o să plec la Cluj.
O să vă las casa cea mare, la trei strazi de voi..
-N-am știut că-i casa ta...
-E utilată foarte modern. De altfel e tot ce doreați de la mine. Frații și surorile nu au plăcut-o pe Ludmila, niciodată. Așteptați numai cadouri și atât.
-Nici tu nu te-ai omorât cu dragostea pentru ea...doar ești băiatul meu...
-Da, mamă tu ai știut mai bine despre sufletul oricărui copil al tău, Îți plăcea să spui ca-i cunoști trăirea, de fapt nu era altceva decât ce te interesa pe tine de la copilul tău...
-Dragul mamei, ai trăit prea mult printre străini... E adevărat, poate, am exagerat cu cerințele, dar nu puteam nici eu, nici taică-tău să nu profităm și să ne facem viața mai bună...Recunosc ai muncit mult și ai făcut fapte bune. Iți doresc noroc la Cluj și sunt sigură că prin muncă știi să ai bucurii și să fii fericit...Todeauna vei fi cu drag așteptat de noi, care suntem, totuși, familia ta.
-Hai, Lili povestește-ne despre textul acela pentru care ai luat premiul pe Capitală la ,,Olimpiada de română" dintr-a zecea.
-A, este de mult ceva care m-a impresionat până la jale când mi-a spus verișoara mea ce a trăit în ultima ei vacanță a școlii postliceale de asistenți de farmacie. Ninela era o fată micuță de statură, cu păr castaniu roșcat purtat într-o coadă groasă care-i venea pe cap ca o coroană imperială, iar când se despletea, părul devenea cea mai strălucitoare capă regală pe care o purtase vreo regină...Aceasta este descriera unui mare violonist care i-a fost profesor și pe care a notat-o într-un caiet de al său pe care-l mai are încă în bibliotecă închis într-un sertar a căru-i cheie este încă la propietar. Lucrarea premiată începea așa:
Era pe la mijlocul anilor '96o vara, bunica Ninelei pleca la băi la Amara. Era la modă să se meargă la băi, la Amara , băi bune pentru tratarea reumatismului, se zicea. Lacul Amara, dacă știți avea o multitudine de calițăti terapeutice, noroiul său, ca să spun plastic era folosit și în industria cosmetică sub formă de creme pentru piele sau soluții pentru păr. Mi-aduc aminte unul din produse se numea ,,Pelamar". Mă scuzați acesta este felul meu ,,mă iau cu vorba'', dar acum după multe ocolișuri, Ninela merge la ,,Vâlceaua" unde bunicul o aștepta. Bunica vigilentă nu-l lăsa singur pentrcă-i cam plăcea ,,să tragă la măsea", deși, fiind foarte buni gospodari, ei aveau produse curate făcute chiar de ei...
Bunicii locuiau în aceeași curte imensă cu două rânduri de case împreună cu fiul lor Grigore și familia acestuia. Grigore era un om înalt, puternic ca statură iar ca avere, deși în sat era socialism și colectivizat totul, unchiul Ninelei era un boiernaș descrcăreț, purtând un brâu lat din care scotea foarte des ,,bancnote cu Bălcescu" la cea mai mică nevoie și mai ales la vreun interes, nefiind niciodată refuzat. Afară de agricultură avea și cazan de țuică, care funcționa bineînțeles cu autorizație...
Se muncea foarte mult. Nu era noapte în care să nu se lucreze. Era un du-te vino tot timpul. Tanti Săvica, soția lui Grigore era o femeie mică de statură, vrednică și bună gospodină. Cei doi se împăcau foarte bine, ambițioși își puseseră în cap să devină foarte bogați și munceau necotenit zi și noapte, dar respectau cu sfințenie două ore la prânz, când închideau porțile mari cu lacăt și toată lumea era obligată să le respecte programul. Oricine ar fi fost n-ar fi reușit să obțină deschiderea lacătului. Acesta era de fapt un vechi obicei păstrat și după cum se vede respectat, de pe vremea bunicului care fusese negustor important cu prăvălie mare după cum arată însăși casa, unde statul închiriase cu forța o parte, făcându-se cămin cultural pe care unchiul cu vederile lui largi de comerciant a știut cum să obțină toate aprobările pentru a deschide în locul căminului cultural, un magazin sătesc ai cărui salariați erau el, soția și un fiu, la început. Dar să nu ne pierdem în prea multe amănunte. Erau oameni care știau ce să facă cu mintea lor și mai ales cu palmele lor. Ei cu adevărat cunoșteau valoarea muncii și a plus valorii.
-Ți-aduci aminte Simona, când Ninela ne-a spus, că profesoara a rugat-o să comenteze despre personajele feminine prezntate în lucrarea ei, ea chiar a roșit pentru că ea le iubea și nu avea chiar cuvinte de laudă la adresa lor. Parcă o aud pe Ninela: În curtea aceea mare era întotdeauna greu...trebuia maturată toată, apoi ordine cu multele bidoane, butoaie, doar se făcea țuică... se tăiau lemne multe și lungi, cuptorul de fierbere al borhotului era mare, puternic și treaba o făceau stăpânele curții...mai aveau și ajutoare, dar greul era pe ele...găteau...întodeauna existau și musafiri... La țară nu poți mânca fară să nu inviți pe cineva la masă care ți-a intrat în curte...așa era la bunica ...apoi erau păsări fără număr...Intr-un cuvânt nu era ușor...în plus cele doua femei trebuia să fie și cochete...hainele strălucau pe ele și pe bărbații lor...În curte intra multă lume și lumea vorbește...
-Te rugăm, intră-n poveste.
După cum știți la orele prânzului porțile se închideau, curtea rămânea sub stăpânirea celor din casă. Trecând de bucătăriile de vară pentru a merge în gădina ,,de vis" cum îmi plăcea să-i spun, lângă niște pirostrii pe care fusese un tuci mare sau alt vas am zărit o legătură. M-am aplecat și am luat-o. Era o batistă sau mai bine spus un șervet de mărime mijlocie. Curioasă o deschid. Din ea sare un ghem care se desface în multe sute de lei atăt de strânse încât, râzând am spus: ,,puteați să țipați, dacă vă strângea așa tare."
Nu stau pe gânduri și alerg cu legătura la ușa unchiului gândind:
cine putea să aibă atâtea bănet? Unchiu Grigore.
Mătușa întreabă cine ii deranjează și chiar îmi zice ceva ce nu mi-a plăcut, dar în cele din urmă apare la ușă și-mi spune că unchiu face baie. Ii dau de înțeles că e foarte important și nu mă lasă să nu aștept prea mult.
-Unchiule, uite ce am găsit în curte. Cineva și-a pierdut legătura cu bani și m-am gândit să-ți-o aduc...nimeni nu are atâția bani, decât dumneata...așa că ți-am adus-o...
-Să trăiești nepoata unchiului, am să-ți fac un cadou la nuntă pe măsura purtării tale.
Ochii matușii Savica și ai unchiului Grigore se dilataselră de parcă amândoi, de uimire, fuseserâ loviți de ,,Basedov" .
A doua zi bunica s-a întors de la băi și era în bucătăria de vară pregătindu-ne plăcinte, de bun venit acasă și de dragul meu și al surorii mele, Anița care a stat mai mult pe la verișoara Miruna cu care petrecea timpul, fiind mai apropiate de vărstă.
Pe când stăteam pe lăngă bunica aud vocea unei femei care-l ruga pe unchiu să-i dea voie să caute prin curte că a pierdut cu o zi în urmă legătura cu bani. Știu precis că aici am pierdut-o.
-Dacă ai pierdut-o în curte, ai s-o găsești, zicea unchiu, zâmbind viclean în colțul gurii...
-Săvico, tu na-i văzut-o?, că nu era așa mică...
-N-am văzut-o bre, lele, Sultană...și lume n-a prea fost, multă.
-Bine ai venit, soro Sando! Cum ți-a fost la băi?
-La băi a fost bine, dar, tu, văd că ai pățit ceva foarte rău...dar dacă ai pierdut legătura cu bani la noi în curte și nu a fost vreun hain care nu s-a gândit că Dumnezeu îl vede... Nu cred...Grigore... Grigore... Uite mătușa Sultana a pierdut...
-Știu mamă, o caut...o caut...să vină și dumneaei s-o căutăm împreună...
-Așa, dragul mamei, ajut-o!
-Tu ce-ai făcut Ninela? Suntem curioase, povestește-ne, te rugăm...
Căutam să prind ochii unchiului pe care-l văd cu mâna la gură. Semnul ,,țacerii". Bunica, care-și cunoștea ,,marfa" era foarte atentă la fiul ei pe care l-a simțit că nu poate credea în atitudinea lui de a da ajutor. Mă trage de-o parte și mă întrabă, dacă știu ceva despre povestea aceasta care seamănă a mirosi ,,a borhot". Dacă este ceva urât, descopăr eu...
Tocmai atunci tata mare intervine și spune: ,,de unde să știe fata. A fost tot timpul cu mine, la povești, doar ne știi"...
M-am hotărât să nu spun nimic până nu vorbesc cu mama și m-am hotărât să plec imediat acasă cu rata care tocmai venise din cursă. Intru direct în camera unde stătusem in cele două săptămâni și-mi fac bagajul repede pentru a nu pierde cursa de amiază.
La șase, eram deja în fața mamei, povestindu-i despre legătura mătușii Sultana.
-Mai ai ceva de spus, Ninela?
-Nu, mamă. O să mă intorc la bunica, cu rata de dimineață. Trebuie să o ajut la niște treburi în grădină.
Când m-a văzut bunica s-a bucurat, dar mi-a spus: ,,stai jos și povestește-mi ce a făcut Grigore cu legătura Sultanei...Să nu spui că nu știi, fiindcă aseară am auzit vocea ridicată a Săvicăi, când a spus:,, și dacă nepoată-ta mărturisește.".. Am înțeles de ieri, ai fost la maică-ta să te sfătuiești cu ea, așa că spune...Nici nu am apucat să spun un cuvânt că o aud pe mătușa, Sultana blestemând: arde-te-ar focul, tu cel ce ai pus mâna pe banii mei, sunt sigură că aici în curte i-am pierdut...eu am răbdare și-l rog pe Dumnezeu să nu mă ia până nu-l arde focul pe hoțul care are banii mei...Mătușa Sultana s-a dus si s-a întors de multe ori dela porți până în fund, spre grădină doar ,doar cel ce avea banii ei se îndura de rugămințile și lacrimile ei, înapoindu-i legătura.
Pe seară a plecat acasă si a venit a doua zi în zori tocmai, când unchiu descuia lacătul porților. Bunica, tata mare, Necula si eu eram în bucătăria de vară și luam micul dejun. Bunicul și el bănuind că lururile au o taină a lor s-a îndreptat spre unchiu. Mătușa Sultana scoate o legătură mai mare cu bani și-o aruncă în fața celor doi bărbați, spunându-și blestemul și a adăugat: ,,Dacă ai curaj, da-mi legătura pe care ai găsit-o și eu îți dăruiesc acestă legătură, mai mare pentru că Dumnezeu îmi dă, fiindcă sunt cinstită și muncesc corect și am, am de toate. Dumnezeu e mare și puternic și mă ajută că am și dau și altora... Vocea ei se auzea peste tot de parcă cerul o încuraja și oamenii se strâseseră pe la porți și umpluseră toată ,,Linia Mare" cum se zicea în sat la stradă dar, Grigore nu a scos o vorbă. A venit și Săvica și spunea întruna că ei nu știu nimic de legătura pierdută.
-Nu-i nimic nepoților, Dumnezeu o să dea foc mincinosului si hoțului.
Așa cum mi-a spus mama, eu am tăcut, fiindcă fratele ei nu a vrut să-și mărturisească păcatul și necinstea și mai ales să se facă de râs.
Și cum se spune în popor:,,Dumnezeu nu doarme", au trecut ani și nu se întâmpla nimic. Sigur eu m-am măritat iar la nunta mea unchiu nu a venit. Nici cadou nu mi-a trimis și niciodată nu a ajutat-o pe mama care a crescut văduvă mândrețe de fete... Bunica nu a avut niciodată voie să-și spună părerea că nora intervenea aspru. Și totuși, așa cum a spus bătrâna Sultana s-a întâmplat că într-o noapte cu polaie și furtună o pătură pusă pe sârma, uitată de Săvica e smulsă de Grigore, sculat din somn de zgomotul dimineții umede.
Neatent, cu oboseala muncii din noapte, Grigore nu observă că un fir rupt dela instalația electrică se balasa pe sârma cu pătura udă. Mâna barbatului prinsă de sârmă ține într-o rână trupul greu al lui Grigore care a și început să se înnegrească. Savica il vede și bănuiește ce se întâmplă. Își strigă băieții, care buimaci de somn și muncă nu bănuiau nenorocirea. Unul dintre ei se repede și încearcă să-i facă respirație gură la gură, dar vorba Sultanei: ,,Dumnezeu nu doarme...Văzuse".
Elena Călugaru Baciu
Inspiratia unui poet dizident la domiciliu
Când i-am văzut pe cei doi, poet și actor am crezut că-i o piesă de teatru dorită de ce-i ce n-au mai suportat conducerea socialist-comunistă, dar doar am întors puțin capul și am vazut răsturnarea de aproape, de necrezut....LIBERTATE, de necrez..imediat un tir de trageri neașteptate ....Apare conducerea FSN...Unii anunță:,,Am învins! Dar...Un nou tir ochește oamenii ce încă strigă LIBERTATE și cad oameni, vai, mor, murim, cine sunteți...de ce ne ciobiți în același timp Li ber... Confuzie totală...Am trăit evenimentele și incă nu știm nimic...
Conducerea FSN din balcon strigă: Așa! TERORIȘTI...
- Tu ai auzit...Sunt teroriști...Sunt teroriști la Grozăvești...Otrăvesc apa... Cine? Chiar ei? Asta-i istoria!
-Ma duc acasă, frate. Precis copiii au văzut la televizor...Lumea se duce la TELEVIZIUNE...Se trage! Se moare! Oare cine trage...Ne trage-n piept!
-Ca totdeauna...Mă duc acasâ...Copiii...Cad!
Ce bine, frate! Trăiești?
Acum stau la Cetate, la Dunăre. Te aștept...Pescuiesc. Mai nou gătesc...
Ce faci cu poezia?
-Poezia... SELGROS sponsorizează...
- Duminică. La 15.30 Este emisiune sponsorizată de ei...Vin și lăutari adevărați.
- Eu am fost poetul care prin anii '980 aveam domiciliu forțat...
-De cine forțat, tata?
-De către ,,securitatea socialistă a celor doi conducători și consilierii lor"
-Păi, se putea?
-Se putea!
-Nu era democrație cum este azi?
-Nu, nu era...
-Și ai fost închis? Pentru că ai scris poezie cum spun oamenii care au venit în vizită la Cetate?
-Da, la Domiciliu.
***
-Te salut, frate. Măi, ai făcut un lucru extraordinar cu emisiunea televizată. Ce mi se pare cel mai lăudabil este chemarea lăutarilor...Ne lasă să respirăm românește. Cel puțin eu sunt fericit că ai avut ideea aceasta. Când îi văd așa frumos îmbrăcați și curați.
Iartă-mă, dar sunt ca niște împărați. Lucesc hainele pe ei. Îmi aduc aminte din copilărie, când avea bunicul prăvălie...O prăvălie, nu oricare, ci una de lux cu orchestră-piedestal, unde stăteau lăutarii.
Era toată din lemn de vișin, frumos lucrată. Cânta pe atunci renumitul lăutar SARANDA , la noi în Dămbovița. Nu toți lăutarii erau oacheși și care erau, toți aveau școală. De la ei am auzit pentru prima dată cuvăntul ,,Miștoc''. Fuseseră în Germania și cântseră acolo prin anii '940. Vioristul acela cu lavalieră se lăuda ca a câștigat acolo o avere cu care ș-a construit casa aceea din Bâldana de i-au luat-o comuniștii și au făcut siloz din ea.
-Ai dreptate cu acest cuvânt ,,mișto". Unul dintre studenții care veneau la Cenaclul nostru ne-a povestit că profesorul de Gramatică, I. Diaconescu le-a spus la un curs că nu trebuie să folosească cuvântul la superlativ însoțit de ,,foarte" deoarece ,,mișto'' este deja la gradul amintit, el fiind un cuvânt nemțesc care înseamnă ,,bărbat bine îmbrăcat cu ,,țilindru și baston". Nu este un cuvânt tigănesc ci unul adus la noi de către lăutarii țigani care au lucrat în Germania în perioada interbelică și se pronunță corect ,,miștoc".
-Cu ce ne tratezi azi?
-Cu știucă umplută , dacă-ți place peștele.
-Grozav, doar suntem la Dunăre și cine cântă, fiindcă am auzit atâtea laude...
-Uit-o pe Evora din Vorbilău, oacheșă, cu basma roșie, ochelari groși...Se aude, unul din cântecele ei plin de filozofie:
,,Omul pentru ce muncește/C ând trăiește-n lume"... sau; durerea unui tată legat de copiii lui zice:
,,Du-te mândro, zău
Unde-i locul tău
Eu mă rog de bine,
Lași doi îngerași
Du-te-n larga lume
€u, copiii nu ți-i dau
€ă sunt viața mea
Și rămân la mine...
Cântecele sunt simple, dar cu suflet prinse-n vinul rubiniu...E altă viață-n coarda inimii...sau rugămintea omului de a rămâne în visul speranței:
,,Tinerețe nu pleca
De la inimioara mea,
Bătrânețe poți să pleci
€u rămân tânăr în veci"
Versurile pline de dorința românului de a rămâne ,,în tinerețe" prins, au un gând adânc în filosofia românului care se manifestă chiar într-un moment de tihnă plăcută, ,,la un pahar" petrecut cu muzică de descătușare a sufletului...
Ideea minunată a poetului de a picura în mâncare nu numai sosurile cunoscute ci și zeamă de portocală, vin alb sau rubiniu împreună cu muzica ne îmblânzește soarele de deasupra care poate se gândește la noi să vină mai devreme, dar până atunci să mai ascultăm și alți lăutari care aduc vechiul la veacul nou...Hai, Constantine Lătărețu pune la lucru arcșul oltenesc la însoțirea gândlui tău către ibovnica meșteră la iubit și după vorbele- ți dojenitoare din armonia corzilor tale vocale îți aflăm și jurământul de iubire:
,, Dar ibovnica nu mi-o las...
Mi-a zis mie nevestica
Că-e a dracului furnica
Mă cert cu nevasta-acas'
Dar ibovnica n-o las"
Și așa dând la fiecare o bucurie mare, fie el vizitator, fie telespectator, că pentru un număr de minute uită românul de multe... înghite tihnit și politica și delicatețurile...Ne bucurăm poete pentru idee și îți urăm; La mulți ani!
La Spital
Era a doua oară, în 2010, când veneam la spital la sarviciul de neurologie. Se intâmpla o repetare a diagnosticului; accident cerebral, hypertensiune. Eram foarte tristă. Nu mai aveam nicio rudă la cei 8o de ani ai mei. Până atunci nu simțisem nevoia cuiva. Mă obișnuisem. Eu nu m-am simțit niciodată singură. Am avut totdeauna cărțile mele, spectacolele de teatru, operă, excursiile cu prietenii, iubirile care veneau și plecau. Totdeauna iubirile mele au avut aripi.
Casa în care am trăit cu părinții era totdeauna veselă și foarte aglomerată de cele nouă fete care mai de care prințesă, zână și multe alte personalități eterice și minunate. Eram fiicele Evei și lui Adam din orașul nostru vechi, plin de biserici, olteni cu cobilițe, cârciumi, tramvaie care nu mai erau trase de cai ci trase sus cu sfori de sărmă pe care noi copii le ziceam zmei electrici...ehei ce frumos oraș aveam și parcuri unele cu roată mare unde ne tremura sufletul când ajungeam la nori sau spuneam, râzând că ,,suntem cu capul în nori...Ce distracție!
Părinții noștri, Eva și Adam erau tineri, veseli, dar mai ales harnici că de aceea oamenii spuneau când treceau pe lăgă ei ,,anul și găvanul", iar ei erau mândri mai ales, când ne-am făcut mai mari și eram grupul de căntărețe de la biserica lui ,,Popa Metru'' de pe Calea Griviței.
Părinții mei care amândoi se născuseră la Dunăre, unde lumea era foarte amestecată erau cum s-ar zice ,,oameni de lume", prietenoși, stăteau de vorbă cu vecinii, dar niciodată prea mult. Tata era tâmplar de mobilă ,,nobilă'' cum spunea el, având clienți ,,cu dare de mâna".
Vorbea frumos cu toți aceea care intrau la el în atelier. Bunicii nu-l avuseseră decât pe el. L-au așteptat mult să vină sub cerul albastru și de aceea i-au dat o educație aleasă. După bacalaureat l-au trimis în Franța, la școala de arte frumoase. A călătorit prin țară, la munte în special la Chamonix, escaladând Alpii. A mers la Pacific, urmărind uimit mareea și multe, multe, povestindu-ne serile cu regularitate de parcă eram la o școală a poveștilor .Avea bani, bani mulți pe care-i lăsase bunicul pentru învățătura celor nouă fete. Bunicul lăsase o casă pe numele fetelor pe care să o folosească pentru a câștiga bani, apoi împărțiți în mod egal pentru învățătură diversă. Fiecare trebuia să se încadreze cu suma respectivă ,,în plăceri folositoare și morale" scrisese el în actul de donație.
,,Doamne ce fericiți eram! Noi și alți români. Cu toatele eram sănătoase, cuminți cum știți voi că sunt copiii și învățam bine la școală. Eu care vă povestesc, eram Vasilisa care toată ziua aș fi stat să ascult povești...dar mama mă lua lângă ea și-mi spunea să privesc, când ea gătește sau lucrează cu croșeta. Când făcea mama prăjituri îmi plăcea cel mai mult. Și acum îmi plac, doar să le mănânc. In ceea ce privește croșetarea nu m-am putut impăca cu mișcarea rapidă a mâinilor mamei și m-am lăsat păgubașă. Mă plângeam adesea:
-Prea repede, nu pot să te urmăresc Draga mamei, ,,meseria se mai fură...fii atentă".
Mă ascundeam în casă. Nu vroiam să mă vadă nimeni cât sunt de neîndemânatecă în ceea ce privește croșetatul. Am reușit să fac lanț, dar mai mult nu cred, în schimb sora mea, Teiuța era foarte pricepută.
Eu cântam toată ziua, Citeam și visam cu ochii deschiși la lumi pe care voiam să le vizitez. Făceam hărți din imaginație. Odată mama chiar mi-a adus un album geografic:
-Uite, draga mamei există și lume adevărată! Cautăți drumuri aici...
Câteodată plângeam fiindcă mă descoperise. Voiam să fie lumea aceea numai a mea. Târziu, cănd m-am făcut mare și câștigam banii mei am călătorit în țările socialiste fiindcă numai aici aveam dreptul. Țara mea făcea parte din lagărul socialist. Și după cum i se spunea, drumurile locuitorilor ei erau numai unele...Dar câte drumuri au fost toate au adus folos minții și sufletului meu atât de dornic și de ,,ușernic". Dar nu mă plăng chiar și în lagărul amintit am avut ,,noroc" care a depins de visurile conducătorului țării. El a deschis drumuri politice noi țării și pe alte continente într-o ținută independentă făță de marele stăpân al ,,LAGĂRULUI'' și a avut ,,NOROC", unul temporar, dar a avut... după cum noi românii avem un proverb ,,ulciorul nu merge de multe ori la apă" și s-a întămplat...
Așa am fost și eu prinsă în norocul norocului și am plecat în orientul mijlociu ca ingineră în domeniul meu, ,,mecanica fină" pe baza căreia am predat această disciplina la un colegiu. Eram bucuroasă că fiecare din noi surorile reprezentam țara în multe colțuri ale lumii și răspândeam cultura românească cu puterea muncii feminine. Era la
putere și recunoscută atunci munca noastră, deși unele femei erau blamate, că nu ar avea merite ci numai ,, merite marital-politice, dar cei care vorbeau ,,numai pe la colțuri" nu aveau curajul să atragă atenția ci se complăceau in ,,mizeria aceasta ocupând funcții în conducerea partidului...
Ce fel de consulieri erau? Patrioți, oricum nu erau... Fricoși, puțin spus...
Acum mă vait în spital de una, de alta, dar mintea tot mă mai bucură cu amintiri, dar și cu lecturi noi...Slavă domnului!
-Ce plăcere, domnule doctor Moldovan să fiu repartizată la salonul duneavoastră! Acum nu mai îmi fac griji sunt pe cele mai bune mâini, pe cele ale neurologului cel mai blând și iscusit...
-Ce faci Vasilisa? Chiar am fost întrebat zilele trecute de către domnul inginer Enescu de la OSIM ,,ce mai face iscusita noastră ingineră?
-Ce să fac, domnule doctor:mă lupt cu tensiunea mea rebelă.
_--De când te știu ai fost și ai rămas o rebelă adolescentină. Chiar, Vasilisa, tu când lași timpul în urmă? Tot te mai plimbi pe la munte, la mare , în țări străine... mai ales acum că ți s-au pus la picioare: Libertatea și Democrația...
-Pentru că nu vreau să spun cât mă necăjesc cu această boală deși ,,o mai mângîi din când în când pe creștet să fie ințelegătoare cu mine că o să-i dau o prăjitură mare de tot" mai fug de ea și mă străduiesc, strângând din dinți și merg pe jos cât se poate sau când ,,mă bagă in sperieți'' o las în voia ei la pas, spunâdu-i că sunt cuminte și ,,nu mai sar calul"...Așa că a sosit timpul să spun că m-am născut în 1930, dar sunt capricorn încăpățânat, dur cu mine însămi și nu mă las...
- Vasilisa o cunoști, cumva, pe doamna de lângă patul tău?
-Ieri a avut-o în vizită pe sora ei și mi s-a părut o voce cunoscută... Eram cu spatele și cu așternutul pe cap și nu am vrut să par curioasă, când am auzit-o spunăndu-i; Rumela cine ți-a adus atâtea mere...nespălate. Eram sigură, domnul profesor, prietenul tău, neșimțitul...Așa se vine la un bolnav... De ce i-ai spus că ești în spital.
-Dar e prietenul meu, trebuie să știe că am necazuri...
-Todeauna cauți răsfăț... ce, nu vin eu la tine?
-Nu fii necăjită1 Merele se spală câte...atunci cănd vrei să mănânci.
-Puteai tu să nu răspunzi... Uite ți-am adus un caiet să scri versuri.
-Ce bine ai făcut, fiindcă nu mai aveam foi in geantă, dar sunt
necăjită. Am observat că mi s-a modificat scrisul...scriu foarte mic
și totul de la boala asta...
- Și câte o să mai pățești!
-Mulțumesc de încurajare.
_Și ce faci pe țepoasa...și bolnavă , tot țepoasă... Mă duc și eu acasă. Sunt obosită... Eu lucrez, nu mă prefac...
-Așa-i Vasilisa, ai remarcat și tu tonul surorii ei despre care spui că o cunoști bine...
-La cunosc pe amândouă domnule doctor. Și dumneavoastră ar trebui să le cunoșteți, dar le-ți uitat. A trecut vreme multă... Vă cheamă la o urgență...Mai vorbim.
***
- M-am întors Vasilisa, dar nu ieri...Asta-i munca în spital! M-am întălnit și cu Arimina, sora Rumeliei. Mi-am adus aminte că am colaborat împreună la grupa de invenții-inovații.
-Da, Arimina era biolog și Rumelia era traducătoare...intelectuale deosebite, vrednice, cunosc meserie, Rumelia scrie poezii, romane în special pe teme istorice... dar numai am colaborat, nu eram în același compartiment...
-Da, am primit și eu o carte de la ea de curând, când a fost ziua mea, unde spre deosebire de aceia care susțin numai latinitatea noastră, Rumelia răspunde unei profesoare de latină că nu putem susține latinitatea limbii noastre % deaoarece aveau și dacii limba lor că doar nu erau surdo-muți. Desigur, latina a influențat limba, dar trebuie să ținem seamă că locuitorii Daciei deși împărțiți în multe triburi aveau exercițiul limbii părinților, bunicilor într-un cuvânt
nu se poate șterge limba strămoșilor în totalitate, când pică ghinionul de a fi cucerit de către un imperiu puternic. Este în legea firii și foarte documentat dă exemplu de lucrări discutate la congresele internaționale dacologice și...Poate o să discutăm chiar cu ea într-o zi mai liberă sau la o gardă. Rumelia ne arage atenția că latina joacă poate unul din cele mai importante mijloace de cunoaștere a culturii evului mediu. Să nu uităm că limbajul științi- fic și de studiu are la bază terminologie latină, având un rol internațional. O invităm pe Rumelia dar și pe Arimina, de ce nu? Femei atât de citite, deștepte, cu lansări de carte în străinătate...Dar e ceva între ele, fiindcă fără să vreau am ascultat o convorbire telefonică între Arimina și Eginnea, nepoata lor, parcă așa îi spunea acesteia că: ,,Tanti Rumelia a suferit un atac cerebral și acum este o legumă," după cum a anunțat-o și pe ea prin e-mail, aceasta fiind în Italia cu fiica ei... De ce spunea o asemenea grozăvie Arimina despre sora ei,Rumelia nu pot să-mi dau seama...Mă grăbesc, dar promit solemn că o să revin... La revedere Vasilisa...
***
Vasilisa, ce întămplare sa ne întâlnim la spital la salonul domnului doctor Moldovan. Ce doctor deosebit. Toți pacienții îl laudă...
- Da, el, într-adevăr, este ,, doctor fără de arginți". Pacienții, când intră in cabinet, apropiindu-se de birou și întinzând-i plicul cu bani el refuză politicos spunând: ,,domnule sau doamnă {după cu e cazul}, eu mi-am primit salariul pentru a vă îngriji și slavă Domnului că mi s-a dat de la naștere destulă minte pentru a-mi conduce viața.Vă
rog, nu insistați, mai mult decât știu, nu pot să vă ofer oricât de mare ar fi plicul duneavoastră. Cadouri primesc de la familie, prieteni, când sărbătorim câte ceva.Pacienții ies rușinați din cbinetul lui.
Obiceiul acesta de a da plicul la doctor s-a împământănit datorită comunismului care prin conducătorii noștri ,,se făceau că ne plăteau, iar noi ne faceam că muncim"...S-au dreglatat valorile morale...asta nu se întâmpla numai la doctor, ci aproape s-a generalizat...Oriunde te duceai și aveai nevoie de ceva, un act, o adeverință, putai obține
ușor dacă ,,ungeai osiile"... Unde o să ajungem cu obiceiul de ,,ciubucărit, obicei de pe vremea fanarioților și turcilor la unloc și morala... Una ne învață părinții și alta este de cum deschidem ușa casei, trebuie să spui sau să faci alceva ca să poți îndura ,,propaganda și să poți trăi...
***
- Surpriza de a-mi fi apărut așa deodată mă bucură nespus. Ca o presimțire a întânlnirii noastre de azi a fost gândul neastâmpărat de aseară care mă îndemna la amintiri cu tine Rumelia și mai ales despre voi, surorile. Chiar nu am mai avut știri. Rumelia ce fac fetele plecate în Italia?
-E o mare durere la noi în familie, dragă Vasilisa, Egineea a murit după o suferință de câteva luni . Un cancer, o fiară devoratoare a nenorocit o mamă tânără, distrugând o familie, îndurerând pe toți cei care o iubeau. Egineea noastră, copilul drag, ascultător, deștept, vrednic în ale învățăturii. Da, era lauda școlii. Sârguincioasă, totdeauna se scula de dimineață, controlându-se să nu fi uitat ceva care ar fi împiedicat-o să nu răspundă perfect oricărei probleme ce
i-ar fi pus profesorul.
Arimina a fos alături de ea în spital, luându-și concediu atât cât a fost nevoie. Apoi, soțul ei,Teodor a îngrijit-o în tot acest timp fiind și el cu ea până în ultima clipă. Fiica sa și ea în clocotul nenorocirii d-abia făcea față pregătirii pentru susținerea licenței.
Toată familia era prinsă în miceliul nenorocirii. Eu a trebuit s-o înlocuiesc pe Arimina pentru a nu o lăsa pe Andreea singură în mijlocul desnădejdei. Tatăl său și mătușa Arimina erau obligați după incinerarea Eginnei să se întoarcă la serviciu, în România. Așa e viața!
Eu plec la Andreea. Întreaga suflare a familiei lărgite este gata coagulată pentru a ajuta familiia rămasă fără Egineea.
Plângeam tot timpul și răspundeam oricărei solicitări a Arminei prin prietena acesteia, Nance de a merge rapid în Italia pentru a o înlocui pe soră-mea fiindcă altfel pierdea slujba de la ,,Institut". Ea era atunci pensionară, dar simțindu-se în putere simțea nevoia să mai lucreze la un laborator, să facă ceva în domeniul ei de biolog. Iși
dorea foarte mult să mai călătorească. Acum granițele erau larg deschise spre toate continentele. La noi nevoia de bani era tot timpul . Acum își putea realiza, unele mofturi nu numai necesităti. Iată, se ivise posibilitatea.
Și, deși nu trecuse mult timp de când suferisem un accident vascular, nu am pregetat nici un moment să nu fiu alături de Andreea, pe care o consideram singură și îndurerată departe de casă și restul...
Dar surpriza a fost că nepoata mea nu își dorea nici un fel de companie și bineînțeles că nu m-am simțit bine. Tânăra mea nepoată se simțea supravegheată și nu vedea în mine pe cineva simpatic, crezând că este mai bine să-mi spună lucruri neplăcute pe care i le mărturisise bunica și nașa ei despre mine. În felul acesta am aflat lucruri imaginare ale surorilor mele în ceea ce mă privește. Am fost foarte mirată că eu eram din punct de vedere al rudeniei noastre pentru Nascalina, bunica și Arimina, nașa, cea mai ordinară persoană.
Nașa Arimina, sora mea mă considera o ființă rudimentară care, neavând nici un merit nu putea să înțeleagă cum de m-a iubit soțul fiind : ,, așa mică, proastă și urâtă" sintagmă repetată de foarte multe ori de către Arimina. Andreea se uita la mine ,,de sus", crezând că nașa ei s-a gândit să-i fiu ,,doar o femeie care o servește la toate".
-Cum ai răbdat , Rumelia?
-Nu am răbdat în nici un fel, Vasilisa... Eu mi-am văzut de treaba mea. Am știut totdeauna cine sunt...eu nu aparțin unei închipuiri.
Mică sunt de la natură și natura își iubește creațiile...este adevărat că există și accidente, dar eu am făcut ,,buba" târziu. Eram convinsă că nu sunt proastă pentru că nu m-ar fi preocupat atâtea lucruri: să învăț să cânt la vioară, să fac lecții particulare de franceză, de canto ...Că nu am definitivat aceste preocupări, fiind chiar obligată să renunț, nu a depins nici de mărimea mea, nici de deșteptăciunea mea, a fos doar un ghinion care mi-a întins o capcană, aceea a renunțării din motive de sănătate...
-Știu, Rumelia...nu te necăji...
-Nu, dragă prietenă, eu am glumit cu Andreea, întorcând vorbele dragelor mele surori cu explicații reale, adevărate și deștepte. Le-am iubit pe fiecare după meritele pe care le-au dovedit prin comportament. Întâi am judecat calm spusele lor și am căutat în aceste spuse, vina mea. Ce a dus la aceste concluzii de-a dreptul ordinare ca să nu spun, că miroseau puturos... Dar suferința te duce uneori la concluzii pline de neadevăruri . Atunci am căutat in viața noastră de copii, apoi de adolescente până am ajuns la vârsta primei tinereți.
-Știu, Rumelia.
-Sigur că știi, doar am trăit aceeași perioadă cu toate trăsnăile ei, visurile ei. Am visat să facem o carieră...
-Așa-i Rumelia, noi parcă a trebuit să parcurgem același drum. Am făcut fiecare după liceu câte o școală post liceală care ne-a ajutat să înțelegem școala într-un context larg, un orizont care te trimetea mereu la bibliotecă, apoi faculțățile noastre ne-au deschis ochii pe domenii mai mult sau mai puțin de a cerceta atât pentru profesia de bază, dar cu aceeași seriozitate pentru plăcere. Acest lucru deranjează poate prea mult, de aceea sora ta, Arimina spune:,,nu e nimic de capul tău, dar ai tu talentul de a vorbi, de a face lumea să te asculte... ,,M-am gândit de multe ori la asta și am ajuns la concluzia că totul la tine e înșelător, nu, n-aș vrea să fiu în locul tău", dar ea tocmai acest lucru și-ar fi dorit. Aici este invidia. Din același motiv se asociază și sora Nascalina, cu numele ei greceasc că și grecii ăștia mereu i-au invidiat pe alții pentru miturile lor și atunci ca să se răzbune, pe unele le-au trecut inteligent și fabulos ca și când ar fi fost ale lor. Fiind negustori și umblând din loc în loc, cunoscând poveștile tuturor vecinilor nu a fost greu să și le asume. Așa și surorile tale, nu au putut să-și asume talentul tău, rămânân la nivel de invidie. Îți aduci aminte de colega noastră de cenaclu care îți spunea de fiecare dată , când luai cuvântul: Rumelia, tu de fiecare dată, când te ridici spui ceva nespus încă despre poezia sau proza, eseul cuiva, aduci ceva nou, ceva proaspăt în creația fiecăruia. Imi placea acest lucru și mărturisesc ca ,,săgetătoare ce sunt" că te invidiez.
-Ce frumos din partea ta să glumești, Vasilisa! Mă liniștești.
-Noi, capricornii suntem invidiați pentru că suntem serioși, muncitori, exigenți etc.,
- Ca întodeauna glumeață. Îmi aduc aminte cu câtă încântare și bucurie ai venit la mine, Rumelia ca să mă inviți la participarea examenului de doctorat al Ariminei..Erai așa de fericită! Nici o altă rudă nu mai era să-ți asculte expunerea. M-ai invitat în oraș ca să-i cumperi ceva deosebit surorii tale... Lanțul de aur cu multe carate și libelula ca
pandantiv erau simboluri ale curățeniei sufletești plimbată catre cerul albastru și limpede de o ființa atât de suplă și pură în transparența aripilor către înalt.Vroiai ca ea să aibe o amintire de la tine trainică pentru toată viața așa cum este și legătura voastră de sânge...până la moarte.
-Îmi pare rău că nu simte sentimentele mele pentru ea.
- Sentimentele tale de ocrotire, pentru că ea a ajuns după cum tu spuneai prin munca ei, curajul ei, seriozitatea ei, suportând și bolind după nereușta ei în dragostea mincinoasă, care i s-a pregătit de către un bărbat mincinos, laș, care i-a speculat sentimentele ei curate într-un moment de naivitate și încredere îndoielnică în parșivenia manifestată de ,,marea ei iubire" care-i orbise rațiunea.
Dar ajutorul pe care i l-ai dat tu de a rămăne în București, pe când coligi tot așa de buni ca ea s-au trezit profesori ,,la țară, la mama dracului" având neobrazarea să-ți reproșeze că ,,nenorocita ei de iubire s-a produs tot din cauza ta, fiindcaă aici, la Institut, a întălnit-o...de parcă tu ai fi aruncat-o în bațele ticălosului iubit.
Știu că ai suferit pentru că și eu am trecut printr-o astfel de experiență cu una dintre cele opt surori care s-a îndrăgostit nebunește de un profesor, care a manevrat-o ca un ticălos până și-a făcut cheful și apoi a alungat-o, spunându-i că el nu- și abandonează familia ,,pentru o criză de testosteron crescută datorită muncii intelectuale pe care o depusese la examenul prin care concura la un post universitar în străinătate. Sora mea neavând nici o experiență de femeie a rămas însărcinată și crezând că o întârziere a menstruației s-a produs din pricina emoției la examenul de licență nu a îndraznit să spună. Când a mărturisit profesorului că starea ei de nervozitate se manifestă în urma acestui fapt, atunci a apelat la o cunoștință care avea cunoștință de un cineva care făcea întreruperi de
sarcină pe timpul acela de ,,tristă amintire"... Și din când în când, ca și Arimina, sora mea îmi reproșează că de aceea nu ar avea copil ,că eu sunt de vină că nu i-am luat sarcina în seamă, eu fiind mai mare ...
-Nu plâge, Vasilisa.! Sunt oameni care dau vina pentru greșelile sau nereușitele lor, pe alții... Lașitate...
-Da, în loc să spună că domnul profesor nu- și asumă responsabilitatea faptelor, mereu aducând aminte de această,întâmplare, reproșându-mi mie că cel care i-a produs avortul,,chipurile spontan " nu era doctor adevărat ", rămânând-i doar necazul de a numai putea fi mamă.
-Se intâmplă între frați fel și fel de lașități, minciuni pentru că încă din copilărie nimeni nu experimentează curajul de a da seamă de propriile greșeli.
-Așa se întâmplă și în familie! Unii membrii ai ei, lipsiți de cinste și respect pentru viață în primul rând, lasă altora responsabilități de rudenie, chipurile... trebuie alții să repare greșelile lor...
-Am trăit acest lucru și te ințeleg. Ți se reproșează că nu ești un frate bun, dar ei?
-Vasilisa ai dreptate. După părerea multora care spun pe ton ridicat: ,,să nu te amesteci în viața altcuiva pentru că vei plăti pentru asta " este tot un fel de lașitate, dar vezi tu, există și altă fața a lucrurilor: dacă nu ajuți ești egoist, dacă cu intervenția ta s-a dat greș, tu ești vinovat și intr-un fel trebuie să plătești ajutorul pe rare îl dai. În caz că ești soră s-au frate plătești suportând disprețul, furia și ura celui pe care l-ai ajutat...Și atunci?
-Atunci?!
-Atunci, traiești în lume și te încarci de lucruri negative care uneori îți macină viața și nu te liniștește altceva decât conștiința și aceasta, doar, depinzând de educție și caracter. Lupta cu tine însuți/însăți...M-am încurcat draga mea prietenă pentru că mie îmi rămâne doar disprețul celeilalte sau celuilalt și mai ales suferința mea că nu am reușit să aduc lucrurile în echilibru. Așa cum s-a întâmplat înainte de a pleca în Italia la Andreea. Arimina care ajută pe toată lumea {așa lasă ea să înțeleagă toate rudele care nefiind tot timpul cu noi, chiar o cred că este ,,o bună samariteancă"]. Zilele trecut vărul nostru Marin a căutat-o la telefon pe Arimina. Negăsind-o acasă sună la mine...
-Și, Rumelia?
Și, Vasilisa... Se aude pe difuzor: Dar, Rumelia poate pleca în Italia, poate zbura cu avionul? Are voie așa bolnavă?
-N-are nici pe dracu... Mofturi... o auzim pe Arimina, noi fiind în aceeași încăpere cu ea...
-Cum așa Rumelia, cum putea să spună ,,n-are nici pe dracu!
Eu, doctorul ei ce să spun? Dacă eu mint rămâne RMN-ul care arată boala? Nu pot să cred că se întâmplă așa ceva...Înseamnă că eu doctorul Moldovan sunt un...? Doamne ce situație!
-Nu vă supărați, vă rugăm...Acesta-i personajul... sora caldă, binvoitoare care ajută pe toată lumea inclsiv pe mine, sora ei și dacă aș adăuga că acum câteva luni am mai fost în spital, când doctorița de salon tot neurolog a pus diagnosticul de accident vascular, dar nu aveam simtome grave și de aceea exista o nesiguranță...Mi-a prescris
un tratament, dându-mi drmul acasă.
Arimina, luându-mă din spital refuză să-mi facă injecțiile prescrise, spunându-mi că diagnosticul este greșit și după părerea ei este vorba de declanșarea unei gute...
-Am ripostat: Arimina, dar diagnosticul este pus de un om de specialitate, e doctoriță, tu nu, tu ești biolog...
-Dragă, vrei să te ajut sau nu? Totdeauna crezi că alții sunt mai deștepți, dar s-a văzut că nu a știut să pună corect... Dacă vrei să te ajut, trebuie să faci ce-ți spun eu...
-Și nu ai început să faci tratamentul?
-Nu, doctore. Am mers din nou la doctarița ce mă trimisese de la policlinică la spital, întărind faptul că este accident cerebral vascular și trebuie să încep tratamentul că și așa am întârziat... Asistenta doamnei neurolog s-a oferit să vină acasă să-mi facă injecțiile respective ca să nu mai umblu pe stradă pentru că... Și pentru că organismul a fost îngăduitor cu mine, poate m-a înțeles sau a avut putere de a mă salva de alte urmări grave și mi-am continuat
activitatea, luând medicamentele prescrise.
-Nu o înțeleg pe Arimina de ce își asumă asemenea riscuri?
-Pentru că nu-i pasă în ceea ce mă privește... Simte o plăcere de a mă ignora pe multe căi cu o falsitate verbală față de alții, de a mă trece într-o cațegorie umană pe care o disprețuiește din motive pe care mintea și sufletul meu rămân într-o uimire de neconceput...tot timpul sunt acuzată de ceva rău...
-Multe răutăți le-ai aflat de la nepoata Andreea când ai fost în Italia?
-Da, domnule doctor Moldovan...Și noi surorile, că suntem nouă ne mai ,,ciondănim", dar ale Rumeliei întrec măsura. Țin minte când a venit prima oară acasă de la nepoată mi-a spus cum aceasta i-a arătat un e-mail în care Arimina scria ,,tanti Rumelia a ajuns o legumă", fapt care a făcut-o pe prietena noastră să sufere și mă întreb: De ce doctore, de ce?
Ca să nu mai vorbim că minciunile Nascalinei care explică ce fel persoană este aceasta. Fiind doar o copilă de școală primară, bunica simte să se lade nepoatei ei ce calitățî de femeie a avut ea în tinerețe și-i mărturisește: ,,Mătușa Rumelia nu a fost niciodată căsătorită, doar eu am avut talentul de a fi nevastă" .
Nepoata curioasă o întreabă pe maică-sa: ,,Mamă cine este bărbatul din tabloul din sufrageria Rumeliei? Soțul ei, care a murit. Și bunica care a spus că... Și bunica...urmează cuvitele mamei"
-Și ce i-au mai auzit urechile prietenei noastre... Vrei să mai auzi doctore, Moldovan....
-Și când te gândești la cât de înșelătoare este lumea pe care o crezi instruită, elegantă, călătorită în lumea largă... Ce găunoasă e firea omului! Mă doare sufletul pentru Rumelia că este singură, văduvă și când a rămas văduvă, ea și-a găsit umplera timpului, mergând la cenaclu, învățând istoria neamului, căutând în lume documente despre țara ei, muncind pentru a ajunge pe cont propriu la congrese internaționale de protoistorie în vestul Europei, călătorește în Basarabia, scormonind pământul cimitirelor, cum ar fi cel de la Țiganca, aflând adevăruri care dor la nivelul cunoașterii.
Da, Vasilisa, să fim mândri de prietena noastră și să nu luăm de bună de ce se plânge Arimina care are și ea calități deosebite, dar încearcă să le coloreze în vinețiu pe ale Rumeliei, nedându-și seama că au loc amândouă în lumea noastră și că Rumelia are și ea explicații...
Trebuie stat de vorbă cu amândouă și trebuie să se înceapă cu ce faci numai, atunci când este necesar, fără patimă...Trebuie iertarea oamenilor deștepți și nu, a luptătorilor pentru înâitate ...Arimina cu ce a ajutat-o pe Rumelia în afară de plângere a ce sau a nu ce a făcut. Aici a lucrat foarte mult fenomenul singurătății...Arimina vrea
s-o stăpânească pe Rumelia ca pe o feudă, dar Rumelia are și ea sufletul ei, dorințele ei și mai ales are mintea ei, care nu-i o legumă, ci chiar strălucește și în cărțile pe care le a scris în ultimii doi ani dăruite elevilor și profesorilor, de Crăciun, la fostul ei liceu ,,Constantin Brâncoveanu din Pajura, sector I sau la școlile din Poiana, satul mamei și a bunicilor Rumaliei, județul Dâmbovița.
Da, doctore, se străduiește acum să scrie altă carte cu proze scurte, fiecare proză, având o temă referitoare la istorie sau la caracterul oamenilor așa cum ea însăși ne aduce aminte de o marturisire pe care a făcut-o Mihai Eminescu lui Iacob Negruzi de la Junimea și anume ,,dorința de a scrie un roman despre naturi catilinare" Pe urmele
poetului ar dori prietena noastră să reușească.
-Da, stiu Vasilisa, chiar ea mi-a spus căt de fericită a fost când în 2018, iunie a primit la Parlament, ,,Medalia Eminescu" din partea Clubului de Numismatică ...
-Dar tot așa de bine aș putea aminti despre ziua în care vărul Marin i-a împrumutat Rumeliei patru sute de euro pentru a avea la ea, așa pentru plecarea în Italia. Vărul nu a fixat nicio dată de înapoierrre a banilor. Rumelia i-a cerut bunicului Andreei să-i ia pensia și s-o adune până când se va face suma totală de înapoiere lui Marin. Peste
timp, primește telefon de la Arimina că a trebuit să dea banii împrumutați deoarece vărul trebuie să meargă la una din fiice care era în strinătate. Când Rumelia s-a întors în țară a trebuit să dea datoria Ariminei care dăduse banii datorați de Rumelia... Numai că nu era de dat numai patru sute euro pentru că euro crescuse până când ea a venit acasă și Arimina îi cere să plătească acum pentru patru luni de întârziere încă două sute în plus {de fapt ni exista nici o întârziere pentru că Marin nu fixase niciodată o zi de scadență, ci Arimina i-a dat banii mult mai devreme,deci era o datorie camătă la sora ei de două sute de euro. Astfel de sumă nu putea să ceară nici cel mai lacom cămătar, dar acum o cerea sora, Arimina...,,Bravos națiune!" Pentru ca peste vreme, Arimina să nege că nu a cerut această
sumă, Rumelia a păstrat hărtia pe care însăși soră-sa a scris creșterile valorii de euro. Sigur, Rumelia nu a satisfăcut cererea soră-si...
-Dacă ați știi de căte ori ași putea să mai exclam ,,zisa lui Caragiale"!
***
Timpul trece. Oameni îsi văd de preocupările lor. Fie zile rele, fie zile bune, cocoașa fiecăruia se incarcă de griji, de nevoi și ce este trist și de boală...
-Ce faci Vasilisa? De ce mergi ajutându-te de cârje?
- Domnule doctor ce să zic: de ghinion, de neatentție și ....
-Povestește-ne Vasilisa, cu calm ca să pot merge odată cu inima și mintea ta, te rog...
-Am vrut să spăl geamurile la început de primăvară. Fiind singură, neatentă m-am urcat pe masă. Dezechilibrându-mă, am căzut pe coapsa dreaptă. Nu am putut să mă ridic ore în șir, până când a sosit soțul meu. A chemat ,,Salvarea B.G.S., dar trecuseră aproape douăzeci și patru de ore. Constatând trauma, echipa medic -asistent a considerat că nu e nevoie să merg la spital. Mi-au făcut recomandarea să nu fac efort două-trei săptămâni și totul se va rezolva. Cred că nu este nevoie să mai adaug suferințele îndurate.
După două luni, când am putut să mă deplasez, am făcut radiografie și CT{tomografie computerizată} constatându-se o fractură de gât femural vicios consolidată. Au urmat vizite la medici de specialitate.
Parerile lor fiind diferite s-a ajuns la concluzia că trebuie operație și proteză de șold care nu se impunea la o dată anume, totul rămânând la latitudinea mea.
Lucrând în domeniul medical ca specialisi în dispozitive madicale am optat pentru un tratament neconvențional energetic combinat cu unul terapeutic clasic.
Având credința în divinitate și în capacitatea organismului de recuperare, am urmat această cale. Având multe probleme de ordin afectiv, am reușit să trec și să coștietizez faptul că: îndelunga răbdare, iubirea necondiționată și că suntem parte din divinitate au contribuit la însănătoșirea mea, sunt aici cu voi și să mă bucur de viață, lumină, mers normal...
-O draga de tine...de voi toate, fetelor, când mă gândesc câte trebuie să îndurați, pe lângă boală și răutatea rudelor de care am auzit zilele trecute de la vechi colaboratori de ai mei, mi se face greață de cuvântul ,,lume". Nici nu știu dacă să mai spun. Poate, Rumelia să te pun în gardă... să nu te necăjești. Nu am de unde să știu ce s-a întâmplat, dar răutatea pe care am simțit-o ma făcut să sufăr mult... Cum s-a întămplat pierderea bagajului în aeroport?
Cum să se întâmple doctore, Moldovan. Nu am pierdut de altfel nimic, a fost doar o încurcătură a bagajelor care s-a rezolvat a doua zi.
Ghinionul meu a constat în faptul că în graba plecării, din viteză mi-am aruncat cheile în valiză. De unde să prevăd că valiza se v-a rătăci și când am ajuns acasâ nu am avut chei să descui ușa așa ca m-am dus la surorile mele . Le-am explicat ce s-a întâmplat și că va trebui să le deranjez pe ele .Trebuie într-un fel sau altul să dorm și eu undeva. Am povestit cum a fost la Lisabona, unde mi-am prezentat lucrarea ,,Despre începutul creștinismului în Dacia", lucrarea având succes după discuțiile care au avut loc în urma expunerii ei. Am mai vorbit despre ce am vazut...Timpul a trecut și am văzut că nimeni nu ma invită să dorm... Am așteptat și am observat că Arimina care locuiește cu un etaj mai sus își ia la revedere și nu mă invită la ea, apoi Nascalina se pregătește și ea de culcare și eu rămân pe scaun, în așteptare...
-Nascalina, tu mergi dincolo și las-o pe Rumelia să doarmă aici. Uite, așternutul tău, Noapte bună! Răsună binevoitoare vocea cumnatului meu.
-Ei dragă Rumelia întâmplarea am aflat-o fiind martor la cele expuse de Arimina pretenei ei Nance, când au venit la mine, la spital, acum câtva timp.
Mi-aduc aminte, când m-am întâlnit cu Andreea dupa o vreme, când mi-a redat cum Arimina și Nascalina se amuzau spunând:,,pe preș, la ușa să dormi; acolo meriți dacă ești cu capul în nori; numai ei i se întămplă, ea care-i așa de deșteaptă"...
***
Sună telefonul...Si ce somn îmi era!..Alo, alo....
-Da. M-am trezi...Alo... Doamnă, eu plec într-o excursie...Ai grijă de celalți... Ești responsabilă de scoaterea Nascalinei la plimbare... Renunță...
-Doamne, cu ce am greșit? Nu mai am nici nume...sunt ,,doamnă" ... De ce Doamne?
Mama ei de balta!
Ma...ma ei..de.. baltă... Ia uite...dom'le...Da, când s-a făcut groapă...Iar a plouat...Probabil in timpul nopții...dar când am băut?
Nu-mi aduc aminte...Ia uite, mi...s-au înmuiat pantofi...dar și picioarele...Unde e tramvaiul... Păi,nu face buclă...aici mereu făcea o buclă...Ia uite, acum e o baltă...Ai dracu pantifi s-au înmuiat...și am alunecat... S-au udat si pantalonii...Uf...nu mai pot...nu... am alunecat...Ce de lume s-a adunat... Ce te hihăi ....mă...și tu parcă ai fi soră-mea...Da-mi femeie o mână...Hai soru-mi-o, ce spui că...nu mă cunoști? Nici tu? Sico?... Cumnato!... A! ți-e rușine că tu ești doamna doctor și eu sunt cumnatu...uite că știu...mai știu de mine și chiar de soru-mea, Dina ...nu te cheamă așa...nu...Nu ești tu? Dino, nu...nu mai rugat tu aseară să te aju... ajut s-nping capul în closet...al copilului pe care l-ai avortat...chipurile spontan...că nu e voie...să faci chiuretaj legal...altfel te arestează...
Ceaușescu a interzis...el spune că are nevoie de copii, dar nu se-ntreabă cu ce-i crești? Om nebun! Nu-ți aduci aminte soru-mio...chiar deloc...Pfu! Ce-am băut! Mi-a fost și mie greață...și frică, da, frică de... de...de Dumnezeu ca să nu spun de Miliție...Ai, scoate-mă din baltă...Te ajută și cumnata...Ea a plecat...Mama voastră de ti...Sorumi-o dă-mi o mănă...dă-mi că te feresc eu...nu te murdăresc...nu, sau ți-e rușine de lume că ești sora mea...sau că eu sunt fratele tău, că mereu mă faceți numai pe mine vinovat, iar voi sunteți curate...curat-murdar cum zicea...
Ați plecat femeilor? Diavolițelor! Vă crede-ți cumsecade în fața oamenilor, oameni și voi sunteți așa cum vorbiți despre alții... Vă este rușine că sunteți vinovați, dar nu recunoșteți și pentru asta vă supraestmați ca să vă ascundeți mizeria voastră, faptele voastre sub preș... Mama mă disprețuiește fiindcă beau...Din bețiv nu mă scoate,
dar când oi bea mai mult o să-i arunc în față păcatu ei cu vecinul din spatele casei unde poposește mereu și culmea că ticălosul ,,o iubeșteși pe soru-mea și tu nu zici nimic... Diavolițelor!
-Măi, Mili iar ai băut? Iă uite ce murdar ești!
Uneori prietenie...alteori...
Era 20 mai și un prieten mă invitase la un mic restaurant de lângă casă. Eram fericită pentru florile pe care mi le adusese. Erau de un alb puternic, da, erau niște clopoței de un alb puternic, era o nuanță
impresionantă.
-,,Mâine este ziua ta de nume și cu această ocazie am vrut să te asigur de sentimentele mele prietenești și prețuire", aud în minte și mă aflu într-o stare deosebită de bucurie. Il ajutasem pe acest om într-o sitiție foarte jenantă pentru familia lui. Învățasem de la mama: ,,dacă se poate, ajută".Așa era mama mea, care-mi lipsește foarte mult, la fel ca și șoțul meu care plecase în lumea care ne fascina de departe, cercetând-o doar prin descrierea prezentată de experiența altora mai mult sau mai puțin Îmi simțeam sufletul lovit și nu-mi găseam locul, de când nu-i mai aveam pe cei dragi.
Venind acasă, surprizele continuă și cea mai incitantă era invitația unor prieteni care-mi dăriau petrecerea zilei onomastice printr-o plimbare la Brașov.
Numai că ,,21 Mai, Sfânta sărbătoare de Constantin și Elena" cădea într-o zi de duminică și în timpul acela se circula astfel: ,,o duminecă circulau mașinile cu soț iar o altă duminecă mașinile făra soț " iar de data aceasta noi nu eram în programul corect.
-Cum veți putea merge duminecă, legea dată de Ceaușescu nu poate fi încălcată?
-Ba, se poate!
-De către cine?
-De către oamenii lor...dar nu este treaba ta, eu răspund...
-În regulă domnule doctor,Geo. Vă aștept peste o oră.
Prietenii mei vin chiar mai devreme, dar eu eram gata. Cobor la mașină și îmi este prezentat un bărbat pe umerii căruia căzuse sarcina învoirii cu autoritățile... de a avea drum liber...
-Dragă Olena poate prietenul nostru să meargă până la baie, la tine?
-Sigur, Știrico, dragă, doamnă doctor...dacă e prietenul nostru...
Și cu toată politețea unei gazde îl invit pe bărbatul înalt, puternic cu o față lată sprijinită pe un maxilar puternic care se străduia să zâmbească prietenos, ceea ce mi-a produs o stare de smulgere a nasului...de ce a nasului nu știu...După ce se iese de la baie se întoarce în dreapta și în stânga micului coridor. Se oprește și cu același zâmbet lupesc mă întreabă: Aveți numai două camere?
- Sunteți de la ,,Spațiu Locativ"? Încerc eu să glumesc în fața aceluiași zâmbet care de data aceasta mintea mea își aprinde becurile...
-Îmi dați un pahar cu apă?
-Cu mare plăcere!
-Ce bucătărie mică!
-La mine, totul e mic...
-Eu am două fete...
-Eu nu am copii și nici nu-mi trebuie...
-Dar când vine bătrânețea...
-Apelăm la viața socială, statul are grijă de bătrâni...Nu?
-Eu sunt asigurat. Chiar dacă acum am divorțat noua mamă pe care o voi aduce în noua căsnicie îmi va feri bătrânețea de greutăți.
-E o perspectivă. Cred că prietenii noștri sunt nerăbdători să ajungem la ei.
-Poate, dar ei nu pot face nimic fără mine și nici tu că acum ești
legată de mine...
-Eu nu sunt legată de nimeni.
-Așa sigură pe tine ai fost totdeauna.
-Sunt o femeie independenă.
-Mai vedem noi.
-Poftim?
Din nou zâmbetul lupesc se așează pe față lată a bărbatului și-l rog să ne grăbim la mașină. Pornim la drum. Știrica, după cum era poreclită prietna noastră, doctorița il întreabă deodată pe Lupoi după
cum îi ziceam în minte, cum i s-a părut apartamentul meu și nu știu de ce vroiam să-i acoper cuvintele ca să nu aibă nici un înțeles de apropiere între mine și Lupoi.
-De ce te deranjează întrebarea prietenei tale, Olena?
-Eu sunt foarte sensibilă, când e vorba de tot ce-mi aparține.
S-a așternut o tăcere jenantă și Lupoi, crezând că este necesar să fie mai atent cu mine se trage mult pe bancă spre mine și crezând că face o glumă se întinde nepermis de mult spre mine, atingându-mi chiar
urechea.
-Te rog, domnule.
-Domule?! Parcă ne tutuiam.
-Nu cred că mi-ați cerut vreodată permisiunea.
-Eu să cer permisiunea unei muieri?
-Vă rog, nu vă certați, îmi distrageți atențîa de la condus...
-Mă, dar cu ce persoane dificile am plecat la drum! Doamna doctor nu mi ațî spus că mergem cu asemena persoană. Mi ați spus că e cineva plăcut, dar, mă femeie fii și tu mai drăguță, nu face pe nebuna cu mine...
Îmi venea să-i spun că unei femei nu i te adresezi cu ,,mă, dar m-am înghesuit în colțul băncii și m-am hotărât să nu mai scot un cuvânt.
Nu trece mult și ne oprește Miliția. Doctorului i se cer actele. Este intrebat dacă nu știe ce zi este azi. Îi explică că a plecat la drum datorită lui Lupoi. Îi explică acestuia că domnul din mașină este fiul fostului port-arm al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La auzul acestor cuvinte îmi pun mâna la gură să nu se audă râsul zgomotos ce gâlgâia prin cerul gurii. Milițianul, un tânăr cu obraz frumos și ochi ager, sigur cu un high-Q însemnat îi cere lui Lupoi să coboare din mașină.
Vorbesc , gesticulează, dar milițianul nu este mulțumit de răspunsuri. Neajungând la nici un rezultat milițianul vorbește prin stația walkie-talkie cu fața învăluită într-o expresie de uimire sau mai bine
zis aproape scăpat de cea mai mare încercare a vieții lui îi spune doctorului să aibe grijă cu cine pleacă la drum și să plătească pe loc amenda. Nu pot să scriu înjurăturile acestui doctor care este obligat să plătească amenda pe care tânărul milițian spre propia-i satisfacție a exagerat-o. Are loc și o discuție aprinsă rău între Știrica și soț, probabil că afacerea cu fiul fostului port-arm {bodyguard} al lui Gheorghe Gheorghiu -Dej îi aparținea.
La Brașov ajungem seara tărziu. Nimeni nu scoate o vorbă. Fac cunoștință cu o tânără care avea o taină cu doctorul pe care nu vreau să mi-o traduc în niciun fel. Întreb numai unde o să dorm și mi se face semn că în camera din stânga. Întru. E cald. Patul e pregătit de culcare. Pe o masă era o cană cu apă acoperită cu un șervet de pănză frumos lucrat de mână. Un pahar mă aștepta să-l umplu cu apă proaspătă. Așa se încheie seara și când mă așez o clipă să meditez la drumul nostru îmi vine să râd și închei cu ,,aici seara nu se mănâncă".
Dorm bine ca totdeauna și dimineață mă scol și tip-til ies în oraș deoarece de seara hotărâsem ca la trei să pornim spre casă. Toată lumea doarme. Liniște!
Orașul este luminat și drăgostit de soare în mișcarea oamenilor.
Mă duc la un ,,Lacto" Iau micul dejun. Imi fixez bine pe unde trec pentru a nu mă rătăci și nu-mi iese din cap ziua anterioară care avea o cheie ciudată ca să nu zic caraghioasă. Merg prin piață cu pași care nu se grăbesc. Mă gândesc la soțul meu care era politicos cu toată lumea și nu numai asta, dar nu era niciodată indiferent la momontele de trai ca să zic așa... Nu mi se întâmplase niciodată ca cineva să mă
invite și apoi să mă abandoneze ca și cum eu aș fi ținut morțiș să-I însoțesc la drum... Ce au vrut prietenii aceștia de la mine... aveau nevoie de prezența mea?de ce? Doar nu am acționat în niciun fel.
Oprindu-mă pe la vitrine zăresc aproape de mine pe tânăra care mi-a arătat camera în care am dormit. O salut și aș vrea s-o ocolesc dar ea mă abordează direct:
-Cum ați dormit?
-Bine. Mulțumesc. E casa dumneavoastră?
-Nu. Cred că este a fratelui domnului doctor. Eu stau aici ca să nu rămână casa goală. Dar, domnul acesta, șoferul pe care l-a adus pe domnul doctor, cred că nu este zdravăn. Știu că este divorțat, are
copii mici și caută să se căsătorească. Doamna căreia îi spuneți. Știrica încearcă să-l căsătorească bine, cred că are obligații față de el. El nu are casă și asta caută ea, o femeie cu casă...
-Poate i-o aduce pe aia cu coasă, că domnul e cam nărăvș sau mai bine zis fără minte...și eu răutăcioasă...
-Nu sunteți răutăcioasă...Rândul trecut era s-o bată pe doamna pe care i-o adusese doamna doctor
-De ce s-o bată?
De ce? De, nebun.Vroia s-o strângă-n brațe și ea nu era de acord.
-Hm...
Vroiam să fiu acasă... Nu mai aveam răbdare până la trei.
Vera, așa te cheamă, nu? Hai să luăm prânzul aici la restaurant ca să fiu gata de drum. Mi-ar face mare plăcere să mâncăm împreună. Am sperat să mergem cu toții, dar există ceva ce nu pot pricepe, dar este
bine să nu mai pun întrebări și să mă gândesc la ceva plăcut.
***
La trei mașina pornește spre București. Mă așez în colțul meu și mă feresc de tovarășul meu de bancă. Nimeni nu vorbește. Fiecare are gândurile lui. Eu sunt supărată pe mine. Am pierdut două zile degeaba.
Am pierdut un sentiment de prietenie pentru Geo, doctorul care fusese coleg de școală cu soțul meu. Mă mira faptul că-l lasa pe ticălosul fiu al fostului port-arm al lui Gheorghiu-Dej să pună mâna pe mine, să mă strângă-n brațe de față cu el și nevastă-sa fără să-l apostrofeze.
Avea un scop al nevestei sale sau al lui...Cum au ajuns oamenii! Ce a ajuns și prietenia!
Înainte și după, dar acum...
Mătușă, te rugăm, povestește-ne cum a fost după revoluția din 1989, cănd ieri începuseși să spui că toată lumea părea să fi revenit la bunul simț, la mai multă înțelegere, mai umană, așa cum vă învățase mama dumneavoastră...
-Sau cum observasem când eram copil, la țară, la bunici...Era o cumsecădenie și o dragoste între oameni izbitoare. Și asta a durat până în doisprezece ianuarie 1990, când la o întrunire a FSN -lui a apărut deodată, ca o șmeicherie purtată în pălărie de către unii care poate se simțeau ,,cu musca pe căciulă": ,,ce ai făcut în ultimii cinci ani"?
Această întrebare era atât de parșivă ca și aceea din perioada stalinistă: ,,ce avere au avut părinții: ce politică au făcut părinții ,,înainte și după 23 August"?
Da, la inceput și noi românii am putut călătorii oriunde în Europa cu trenul, cum mi s-a întâmplat mie și prietenului meu, Erin în Italia, mai ieftin, cu întreruperi în timpul călătoriei, oriunde vroiam să vizităm, apoi, cu reluarea ei, cu surpriza{în special pentru mine} a unui cearșaf de ,,hârtie" de unică folosință, la cușetă...multe alte lucruri pentru că până atunci călătorisem numai unde aveam voie, adică, ,,în spațiul socialist".
-Desigur, dragii mei n-am să vă povestesc cum a fost la Roma, la Florența sau poate la Veneția. Despre acestea toate am să vă spun poate altadată, dar, acum, alt înțeles are povestea aceasta...
Drumul înapoi spre casă a început la Belgrad, unde am tras la un hotelși foarte obosiți ne grăbeam spre camera noastra, când suntem abordați de doi români și ei, poate, excurșioniști ca noi sau...
-Ce bine ne pare că v-am întâlnit fiindcă am vrea să stăm de vorbă. Și noi ne întoarcem acasă, dar mai bine sa intrăm în cameră, la dumneavoastră și acolo o să ne cunoaștem mai bine... Erin se uită la mine, eu la el... Ne simțem puțin stânjeniți, dar până la urmă i-am spus prietenului meu că tot a fost un drum fără peripeții, deși dorm pe mine de oboseală, un ceva mă îndeamnă să-i ascultăm, iar ca precauție eu mă uit în geantă dacă spray este la locul ușor de scos.
Fiindcă așa-s românii scoatem ceva de-ale mâncării (deși atunci m-am gândit că a venit momentul să mai uităm și noi de ospitalitate..., dar să nu ne grăbim). Bărbații erau tineri , vânjoși și frumușei la chip... Unul chiar a scos niște cutii cu bere, dar noi am spus că nu bem alcool. Aveam cutii cu suc în sacoșă. Ușor, ușor ne-am încălzit, intrând în civilizație ne-am prezentat cu nume de împrumut, presupun...dar toți eram din București și culmea toți stăteam la Gara de Nord.
- Dumneavoastră nu mințeați...
Eu? nu...dar... și iata că îndrăzneala tinerilor își scoate capul și ne întreabă direct dacă le putem plăti costul camerei de la hotel, că banii ni-i vor înapoia acasă. După o pauză destul de jenantă Erin spune: ,, Noi am cheltuit toți banii...Era prima noastră ieșire și ne-am cam lăcomit... lipsă de experiență...știți...noi aveam biletul plătit dințară și fiind ultimul moment al călătoriei...
-Și noi am făcut la fel, am cheltuit toți bani, dar vrem să vă arătăm ceva și trag fermoarul la cele două sacoșe enorme care acopereau tot mijlocul covorului camerei, pline ochi cu dolari.
-,,Sunt falși", nu-i putem folosi aici, la hotel, ăștia îi recunosc imediat, sunt experimentați, sau poate au și alte mijloace... Vă dăm banii acasă...
Erin își întoarce buzunarele pe dos, dar ei își îndreaptă ochii spre geanta mea. Numai că eu aveam banii în altă parte...
Liniște. După un timp se ridică și politicoși ne urează noapte bună și pleacă.
Dimineață, soarele își înfige razele în ferestrele noastre și după câteva mișcari de gimnastică suntem jos în sala restaurantului, luând micul dejun iar nu peste mult timp urcăm în trenul pregătit să ne aducă acasă în București.
Trenul se aglomerează cu mulți români încărcați cu sacoșe și foarte gălăgioși si veseli. Mulți dintre ei erau la primul lor drum liber în lumea ce-i aștepta cu notăți, și surprize. Fusese primul drum, cănd folosiseră cuvinte învățate la școală sau auzite în filme.
Era o renaștere și o speranța care creștea ca un copac plin de proaspăt și voie bună, fiind însăși înalțarea spre lumină...Ce repede se obișnuește omul cu aerul curat... Se trece vama fără emoții, arătând pașaportul pentru prima sau a doua oară sau poate puțin a câta oară... E libertate! O umbră cade totuși peste ,,S" de la speranță, ,,Sedința FSN din 12 ianuarie" ,și ,,13 iunie" ,,Mineriada", amândouă sub același ,,Președinte și Prim-ministru " dar... cu Dumnezeu... mergem înaite!
Gehemotoc, ca o pisică, odihnindu-mă pe locul destinat mie pe care-l umplusem de gânduri și poezie cu lumină, rimă și ritmuri de culoare mă trezesc din visare, auzind vorbe grele aruncate de unul din tinerii ce-i găzduisem pentru o clipă de cumsecădenie, la hotel...
- Da, am făcut pușcărie că am vrut să fug din țară ca să scap de mizeria în care Ceaușescu îsi întinsese mizeria în care-și aruncase poporul, ținându-l în frig și fără carne, pâine și ulei, dar și mai rău pe întuneric în blocurile de beton. Avea un scop președintele comunist nemărturisit poporului și anume acela de a plătii intreaga datorie externă. Imprumutase bani pentru ambiții mărețe ce trebuiau realizate pentru țară, dar fără a se consulta cu poporul pe care l-a supus așa cum am amintit mai sus . Consilierii săi care nu îndrăzneau să-i atragă atenția asupra megalomaniei sale, neindeplinind sarcina principală a sarcinilor lor, datoria față de popor.
-Măi băiatule cu ochi albștri tu nu trebuie să te plângi. Tu ești fiul lui Sabăoanu, doctor plin de bani. Tu îmi spuneai că taică-tu are in fiecare zi în buzunar bani de-o Dacie. E adevărat că muncea mult, era doctor bun, cu multă stiință de carte. Să muncești la "Spitalul de arși", chirurg care făcea tot felul de operații ciudat dând o nouă viată pacienților lui. El schimba anatomic și fiziologic viața contorsionată ca să zic așa a unor nenorociți ai sorții care fuseseră născuți ,,greșit". Să fiu mai clar transforma băieți născuți cu puține calițați bărbătești în fete fiindcă natura și doctorul așa puteau să-i ajute la o viață conform cu realitatea. Bine înțeles că aceasta costa...
Pentru asta și eu îl iubeam și înțelegeam că lipsea mult de acasă, crezând că studiază, că se odihnește așa cum îl scuza mama totdeauna pentru că ne lăsa mereu singuri. Când am descoperit singur că ne mințea tot timpul în care se deda unor plăceri în afara codului etic de părinte l-am disprețuit . Promitea că vine la serbările școlare, la ședințele cu părinții și chiar odată s-a întâmplat să meargă în concediu fără noi într-o excursie in Bulgaria, la Varna. Spre ghinionul lui, bunicii mergeau și ei în concediu tot la Varna și m-au luat și pe mine cu ei.
Într-o zi m-am îndepărtat de bunici mai adânc în mare și am dat nas în nas cu o pereche care se sărutau făcând dragoste. Când m-am apropiat am simțit că ma izbește un val, dar când colo ochii mei se întâlnesc cu cei ai perechii prinsă în cuplare care intr-o uimire ciudată nu se pot desprinde de locul lor aproape să se înnece și am început să țip
după salvamar, care întâmplător se ducea după un bărbat care se depărtase prea mult de geamandură. Am reușit sa-i ducem pănă se zarea nisipul din apa și acoperind înt-un fel de joc nenorocirea sau rușinea celor doi care de fapt era mai mult nenorocirea mea, suferindu-mi sufletul până aproape de sufocare.
Da, acesta era tatăl meu, doctorul despre care bunicii au și înțeles toată intâmplarea din care mi-au rămas cu disperare cuvitele spuse de bunica: de asta fiica noastra are mereu ochii roșii... Plânsul a îmbătrânit-o. Dorința ei de a pleca foarte departe pe asta se bazeazăși nu nerealizarea ei profesională pe care o reclama și nu nedreptatea
pe care i-o făceau cei de la partid, acuzând-o de ineficiența comunist-propagandistică.
După întâmplarea de la mare m-am hotărât s-o salvez pe mama de un soț/nesoț, dar cum? Divorțul pe vremea lui Ceaușescu era un chin. ,,În lumea comunistă nu se admite despărțirea familiei". De aceea divorțul dura foarte mult, apoi partidul intervenea mereu în fel și chip să împiedice asemenea act justițiar al vieții.
Am început să vorbim în șoaptă și pâna la urmă chiar tata a propus că ar fi foarte bine mai ales pentru mine și propune chiar să plecăm cu toții, adăugând că ar putea chiar să ne ajute. Și chiar a aranjat cu cineva care-i era dator, fiindcă știința si talentul său de chirurg îi salvase viața. Era cineva cu stele multe pe umăr zicea tata mândru de relațiile lui...
Incercarea noastră de a fugi din țară, inclusiv a tatei a fost un eșec, terminându-se cu închisoare mea și a mamei până la ,,Revoluție", când am fost eliberați. Închiși de Ceaușescu, eliberați tot datorită lui...Ce legați am fost de el!
-Dar, taică-tu cum de nu a fost arestat?
-A avut o criză de rinichi... la momentul plecării... o piatră chipurile a pornit la vale poate de emoția plecării... Când am revenit acasă, mama s-a separat de tata, iar eu am folosit drumul libertății...
Tinerii conversau, trecând pe coridor, oprindu-se în fața fiecărui compartiment ca să-i audă toată lumea. Emir chiar îmi spune: La ce le-o folosi circul acesta?
-Au ei vreun scop...de-nșelătorie, bineînțeles...Când auzim: așa este viața doctorului român deștept, vrednic, dăruitor, dar fără satsfacții adevărate în socialism, comunism, filosofie falsă. Așa este și viața doctorului Sabouanu, fiu de țaran ajuns în fruntea intelectualității române, manifestându-se ca un om pierdut într-o viață a promiscuității. Ce să vă mai spun eu? In curând o să schimbăm trenul.
Ne urcăm în tren românesc, unde totul pare neschimbat...Schimbarea urmează...
Ne așezăm pe locurile noastre de la fereastră unul în fața celui-lalt. Vin fețe noi în compartiment. Se șează chiar un negru în fața mea care mă salută foarte politicos cu ,,Bună ziua" spus fără accent. Am lăsat pe mai tărziu să-l ,,descos" asupra acestui lucru.Totul se liniștește. Trenul se pune în mișcare. La început mă uit pe fereastră.
Liniștea, care mă cuprinde de fiecare dată, când călatoresc, mă supune unui dialog interior cu privire la peisajul pe
care-l traversează trenul, la oamenii pe care-i zăresc în peisaj sau evenimente istorice deosebite intâmplate in aceste locuri salutate de anunțul locomotivei că nu sunt singure.
Așa cu visurile mele de călator mai trag cu ochiul ce se întâmplă pe coridorul vagonului. Acum văd o foială și-o agitație care pune întrebarea: de ce? Printre oameni îi văd pe blondul cu ochi albaștri și oacheșul, cei doi conaționali, musafiri care, făcându-ne semn ne ridicăm și ne alăturăm lor pe coridor. Blondul, fiul doctorului Sabăoanu iși deschide sacoșa, care acum este ușoară și golită de valuta arătată aseară, care ne lăsase muți de uimire: ,,ăsta fenomen de revoluție, doamnă! Este lumea însetată de valută...
-Nici n-au trecut doua stații de tren și am vândut-o pe toată, ne spune oacheșul...
-Să mai fi avut vreo două, trei sacoșe....
-Bine, dar...erau ...
-Da, falși. De acum, asta este ...
-Vai de noi, adaugă nefericit și înciudat Erin...nu de asta au murit oamenii... și-i lăsăm pe tinerii cutezători necinstei. Intrăm în compartiment. Nici nu apucăm să ne așezăm bine, că și-l auzim pe negru spunând:,,Cum este schimbul la voi? Am niște dolari și aș vrea să-i schimb... Un bărbat de vreo trezeci de ani îi spune: douăzeci de lei, dolarul...
-Nu se poate, spune negrul...
-Ba, se poate și tu femeie nu te băga în treburi de bărbați...
-Domnule, așteptați să coborâți la gară si mergeți la agenția de
schimb valutar...așa-i corect...
-Ascultă cucoană nu te băga în treburi de bărbați că ti-o iei...
-Moșule, nu te băga...omu vrea să schimbe și v-ați găsit voi...Mulți
proști mai sunt în țara asta...
- Bine, domnule, fără ceartă...m-am răzgândit nu mai vreau șa
schimb...aștept pe fostul meu coleg de facultate și mă ajută el...
S-a lăsat o liniște grea până la București, drum ce-mi ocupă mintea cu fel si fel de supoziții, Dar mai ales cu întrebări despre ce mai urmează in șubreda noastră democrație...am scăpat de niște răi și au apărut alții care crescuseră sub primii fără să ne dăm seama... noi preocupați de cum să facem rost de ,,traiul decent" de care se tot vorbea peste tot...apăruse chiar și o caracterizare a neamului spusă de domnul, Brucan, profesor de socialism, poreclit ,,oracolul din Dămăroaia... El, un favorit al guvernului socialist, ne zicea despre noi,români ,,stupid people", blestematul a mâncat pâine românească...Doamne ce se va întâmpla cu noi...!!!
* *
*
După multă vreme de la excursia din Italia, mă întâlnesc cu Olga, o fostă colegă de facultate mult mai în vârstă ca pine, care fusese colegă cu doctorul Sabăuanu care era teribil de necăjit fiindcă fusese călcat de hoți care-i furaseră o mulțime de bijuterii.
- Îmi pare rău de paguba pe care a avut-o... Norocul său că poate pune la loc, cu efort, dar, poate pune la loc, el prin munca lui, e adevărat, poate pune mai repede decât oricare dintre noi paguba la loc...
- Știu ce vrei să spui, dar de data aceasta e ceva ce-l roade, cum ar zice ardeleanul, la baierele inimii.
- Nu știu ce vrei să spui prin asta...bănuiește pe cineva și nu poate face nimic?
-Bună întrebare. Eu îți pot povesti că într-o zi trecând pe strada Leonida Vernalis l-am întâlnit, pe cine crezi?
-H!
-Pe tânărul cu ochi albaștri de la hotelul din Belgrad, din trenul spre România în care urla ca un nebun că l-au arestat securiștii lui Ceaușescu fiindcă l-au prins ,,cu rața-n gură" ca să zic așa, apoi spunea despre copilăria sa nefericită pe care a trăit-o alături de un tată ,,afemeiat, insensibil la educarea și necesițățile fiului său, etc., etc,. Ei bine, nu mi-a venit să cred, când într-o zi am dat nas în nas cu fiul doctorului, care în mod sigur nu m-a recunoscut și oprindu-mă, începe să povestească cum a avut un accident de mașină și a avut probleme cu poliția și că are mașina în ,,Service"și că este nevoit să-și vândă bijuteriile ca să poată să se întoarcă în Italia, ,,deoarece acum era ,,chipurile un excursionist italian" care a avut ghinion,etc,. etc,. Eu m-am prefăcut că nu înțeleg italiana și că nu știu ce vrea și mi-am adus aminte de tatăl său care plătea în momentul de fața pentru plăcerile lui exravagante adunate toate intr-o frământare a mâinilor și o mișcare a gușei răsfrănte peste gulerul cămășii deschis în ajutorul unei respirații nervos accelerate. M-am întors pe călcâie și făcând un pas înapoi îl văd și pe prietenul său ,oacheșul, care urmărea scena cu gura căscată în speranța realizării vânzării bijuteriilor la un preț foarte mic, dar obținut rapid. Fără să vreau ridic arătătorul dreptei spre ei și plec...În urma mea aud: proasta, nu a înțeles nimic din ce i-am spus. Dar oacheșul:
- Hai, bă, repede că ne-a recunoscut asta...
„Sarabele” -
Fantezie istorică
Am visat că tu mi-ai spus: / Să n-apuc soare / De nu plec în Apus, la surioare / Sarabă având ele ca nume de botez, / Un club cu ele să înfiinţez, / Unde s-or auzi în susur de ape / Poveşti cu minciuni, dar şi adevărate.
Eram la Karlsruhe cu mulţi ani în urmă. Reuşisem să obţinem visă de plecare în excursie prin Europa după multe rugăminţi şi mai ales intervenţii ale unui influent nomenclaturist, care deşi făcea parte din scara înaltă a sistemului comunist, a acţionat ca un bun creştin. Se mai întâmplă! Trecuserăm mai întâi prin Sarajevo şi Zagreb, unde ştiam că cei doi, Andrei şi Sarabă Flori dansau la un teatru de mai multă vreme. Se făceau mereu schimburi între artiştii noştri şi cei din acelaşi sistem comunist. Dar, iată că ei reuşiseră să fie angajaţi chiar în Germania Federală. Fericiţi pentru reuşita lor, alergăm cu cei cincizeci şi patru de cai ai Mariţei, maşina noastră, care în loc de motor, avea o inimă şi vase comunicante cu noi. Având noua adresă, mergem direct la teatru unde se făcea repetiţie cu o piesă muzicală după romanul lui Alexandre Dumas ,,Cei trei muşchetari”. Fără să facem zgomot ne aşezăm dând din cap în semn de mulţumire pentru cel ce ne adusese în sală. Pe scenă în costum de repetiţie era Flori. Noi îi spuneam numai Flori deoarece ni se părea ciudat ca o fată să poarte nume de botez, Sarabă. Nu era nici o sfântă în calendar cu acest nume. Forţa pe care o prezenta balerina interpretând rolul Milady te ducea cu gândul la o femeie vârtoasă nicidecum la o balerină al cărui mijloc se frânge şi totuşi românca aceasta era puterea însăşi, fără să ne gândim că reprezenta răul, răzbunarea, omorul în veşnicia personajului. Ştiindu-l pe soţul meu destul de apropiat de Andrei l-am rugat să-l întrebe despre numele ciudat al logodnicei lui, care, bănuind nedumerirea mea, când ne-a adus desertul, seara, ne-a spus: -Nu trebuie să vă sfiiţi, întrebaţi-mă şi vă voi răspunde: Sarabă este nume de botez, este nume foarte vechi la unele familii din Olt, din Haţeg. Este şi pentru fete şi pentru băieţi. El nu este nume creştin de aceea nu este în calendar. Este nume de castă* al neamurilor vechi, vechi şi noi ţinem să nu ne pierden urma chiar dacă neguri au fost şi mai sunt. *B.P.Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Ed.Minerva , Bucureşti,1970, p.323.
Sunt în căutarea unor documente foarte vechi ale neamurilor noastre care au trăit de-a lungul ţărmului Adriaticei şi de aceea plec în seara aceasta, chiar acum spre Albania. Poate ne vom întâlni
altădată…subiectul rămâne deschis. Au trecut anii. Viaţa te prinde în colţi. Te ridică şi-ţi dă drumul în mrejele luminii şi întunericului. Soţul meu este prins în umbre. Eu din timpul ce-l mai am, încerc să-l folosesc, căutând sensuri…lumini…multe lumini… Cum vremurile s-au schimbat, drumurile fiind libere, am căutat să aflu cât mai multe informaţii despre Sarabă şi am găsit câteva femei cu acest nume cu care mă voi întâlni în Croaţia, făcând noi drum de plăcere şi cunoaştere. Suntem nouă femei, românce şi sarabe din neamuri vechi şi noi prin nemurirea codrului şi-al glodului din noi pe ramură de doină, baladă şi legendă cu eroi. Am plecat din Bucureşti cu autocarul nou-nouţ după cum spuneau şoferul şi ghidul. Noi, Sarabele care nu ne ştiam între noi, chiar am fi refuzat să amintim ceva despre asta, chiar dacă vreuna dintre noi ar fi încercat. Hotărârea noastră fusese ca numai la Plitvice în Parcul Naţional să ne întâlnim, ca Sarabe. Secretul trebuia păstrat. Am trecut graniţa ca oameni liberi ai Europei la vecinii noştri unguri cu salut prietenos de ,,bine aţi venit” şi ne-am îndreptat spre Balaton, lacul a cărui apă este împrospătată de râul însărcinat de mama natură să păstreze curăţenia lui. Ne-am cazat pentru o noapte şi după-amiaza am plecat să stăm de vorbă cu năvălitorii cărăbuşi care ne vorbeau despre primăvară, copaci violeţi în floare şi multe, multe flori. Am trecut printr-o piaţă acoperită unde murăturile te îmbiau prin mirosul ce-ţi stîrnea papilele gustative. Câteva dintre noi au cumpărat varză acră, fideluţă tăiată. Apoi am mers la bar şi am băut cafele şi bere. Mă uitam la fiecare dintre noi să văd care este Sarabă. Toate aveau nume de flori dar nici una nu dădea semne că ar vrea să se afle despre ea ceva înainte de ziua şi ora fixată. Pe asemenea femei te poţi baza! Dar dacă ar fi venit şi un Sarabă, băiat? Sarcină grea ar fi avut? Am hotărât să fim numai femei. Am mers prin centru, pe la magazine. Eu nu prea mă omor cu ,,sportul” acesta. Pentru mine este ceva obositor. Merg la magazin dacă am nevoie de ceva. Dar aici eram în vacanţă. Era plăcut. Parcă un înger mă luase pe aripile lui şi totul părea aşa de odihnitor. Muncisem un an pentru clipa asta! Poate. Tot ce mă înconjura era notat cu un merit deosebit. Totul era pentru mine. Aerul era cald. O uşoară briză a lacului îmi trimetea vapori cu substanţe aromitoare. Îmi cumpăr îngheţată. Mi-se răcoreşte inima de un foc care mocnise sub plapuma de muncă, muncă. Pregătisem câţiva concurenţi pentru examenul Cambridge. Tradusesem poezie pentru Florin Smarandache, poet român care trăieşte în Arizona. Pregătisem ceva material pentru cartea ,,Focul”.
Parcul cu statui se anunţă în lumina soarelui. Erau acolo Crina şi Viorica două covoiajoare care fotografiau. Mă apropii de statuia ,,singuratecului” care stă pe bancă picior peste picior. Dar poziţia sa nu arată a om mândru, sigur pe el. Este mai degrabă un om adâncit într-un trecut greu, istovitor care l-a scăpat pentru o clipă de sub observaţie şi respiră acum cu ambele nări. Mă apropii de banca lui. Nu se sinchiseşte. Îşi luase poziţia sa de înfruntare a timpului cu o mână sprijinită de bancă şi cu una pe picior. Mai simţea ceva vlagă pentru o luptă, pe scurt, cu timpul. Sunt mai aproape de colţul său şi făcându-i semn Vioricăi acţionează aparatul imortalizând un om cu frica ascunsă în hainele de metal în trecerea timpului. Grupul de femei care-şi ascunde partea superioară a trupului sub umbrelă are efect invers sau poate acesta a fost scopul: ,,Avem umbrele. Poate să bată vântul şi soarele să muşte din acoperişul prevederii. Am ieşit la stradă să ne vedem cu lumea pentru a nu lăsa depresia să-l ascundă pe ,,singuratic”. Ce interesante au devenit femeile din mijlocul respiraţiei cu flori şi puţini arbori de la marginea şirului de magazine! îmi şoptesc şi fug ca un copil care s-a pierdut de mâna mamei, căutând din ochi pe ceilalţi. O mireasă cu rochie de metal dantelat stă în parc într-o aşteptare perpetuă a jurământului roşu cu ghimpi ca şi trandafirul din spatele ei. De ar fi viaţa altfel ce am mai aştepta?! Dimineaţa se înfige spre Croaţia. Am făcut cunoştinţă şi cu Argentina. O spionez. Sunt sigură că nu este Sarabă. Nu ştiu de ce, dar ştiu. Este ingineră şi intrată în afaceri după Revoluţie. Este şi doctorul Ciuhrii, academician venit în România din Republica Moldova. Toată lumea înţelege că este în concediu şi nimeni nu-l asaltează cu întrebări despre bietele insecte care duc în minitrupurile lor leacuri pentru omenire: ,,Numai să creadă în ele, omul! Ce frumuseţe de drum! După ce s-a unduit cât a vrut Balatonul pe lângă noi se lasă pe pajişte în urmă şi trage un pui de somn că a mers destul, lăsându-ne în urcuş spre cetăţi şi catedrale unde Zagrebul îşi apleacă cârca pentru a ne lua şi pe noi să-i vedem parcurile şi magazinele şi cornetele cu îngheţată care se profilează în reclame şi bijuteriile unde Argentina şi cu mine ne cumpărăm amintiri pentru fetele de acasă ale căror îmbrăţişări vor fi atotcuprinzătoare. Palate, statui, case vechi cu faţade refăcute îţi atrag privirea spre neuitare. Insula KRK înconjurată de verde şi albastru ne revigorează, amintindu-ne că există nemurire şi că apele sale sunt orgi ale munţilor în curgerea luminii. Să fie altceva mai trainic pe lume! La Opatija, Pola, Amfiteatrul Roman îţi deschide porţile şi ne trecem gândurile pe sub Porta Gemina şi Porta Aurea. O fugă…O fugă de Bach umple aerul oraşului Vodnjan. Preotul de la Biserica Sf. Blaise, care îşi profila umbra pe deschiderile în stil baroc, ne întâmpină cu o grabă ciudată spre moaştele Sf.Leon Bembo, Sf.Ivan John Olini, Sf. Nicoloza Bursa. În jurul metodei de păstrare a acestor mumii se prinde miracolul care o să ducă mai departe faima bisericii şi mai ales al purităţii gestului creştin. Miracolul, de data aceasta al frumuseţii nemuririi de verde şi albastru se manifestă asupra zonei Plitvice unde lacurile alpine ţâşnesc din pântecul muntelui în evantaie de cascade spre mulţumirea lui Dumnezeu şi uimirea oamenilor ce cad într-o amuţire, soră cu liniştea, impunătoare a armatelor de peşti ce trec pe lângă ţărmul apei cristaline bordat cu podeţe. Cerul îşi înfige albul norilor şi albastrul întinderii sale în frunzele copacilor din jur, creând nemurirea nuanţei de verde clar, dăruit apei pentru a nu rămâne mereu fecioară în rostogolire ci într-o împlinire totală cu Universul. Peştii, nu mari, ca nişte armate de tineri filiformi în vigilenţă, mereu la datorie, par să facă şi nişte scamatorii pentru a atrage atenţia oamenilor că trebuie respectată limpedea apă ca un dar al creatorului şi o respiraţie lungă în acest loc asemănătoare fericirii. Podirea marginei de drum este o sfântă comuniune între apă, suflarea şi hrana pământului şi bineînţeles omul. Inima începuse să-mi bată. Zăresc debarcaderul unde ne aştepta surpriza. Pe oglinda lacului şi el verde smarald apare un vas mic, cu un catarg puternic pe al cărui steag flutură o efigie cu capete negre. Se aude un sunet prelung ce ieşea dintr-o cochile. O voce: Femeile Sarabă să se îmbarce! Tresar.Nume de femei flutură ca limbi incandescente îndreptate spre cer: Flori, Crăiţa, Viorica, Violeta, Crina, Cala, Romaniţa, Margareta, Elena.
Ne urcăm la bord şi ne aşezăm pe perne cu feţe brodate cu fir de argint în jurul mesei rotunde cu picoare mici. Ne îndepărtăm cu vasul nostru spre adâncul luciului verde, unde liniştea este tremurată de glasul păsărilor adunate într-un copac care-şi aplecase ramurile să se răcorească. După mişcările care au loc pe vaporaş înţeleg că Flori Sarabă, balerina era cea care se ocupase de întâlnirea noastră surori, de veche castă. -Elena, îmi aud deodată numele: Tu ai stârnit furtuna în veacuri învechite de colb pe documente aşteptânde la clipele când foile vor fi răsfoite cu îndrăzneală şi încredere că, acolo, sunt ştiri ignorate sau neinteresante pentru unii preocupaţi de alte evenimente la care erau supuşi. Nu roşi şi nu lăsa capul într-o parte într-o chemare a luminii în noapte. Ne-am întâlnit aici pentru lumină şi ea a început, când, fiind în Portugalia la o nepoată a mea, care este acum studentă la Universitate, am descoperit cartea ta ,,Seeker by Word” unde lucrarea ta despre ,,Inceputurile Creştinismului în Dacia” mi-a stârnit curiozitatea şi nu numai…Te-am văzut pe tine ca o Sarabă creştinată care aduci peste veacuri veşti colbuite despre începuturi într-o credinţă pentru care dacoromanii au fost martiri, dar, mai ales misionari şi de aceea, s-o lăsăm pe Crăiţa să ne vorbească despre cei ce au plecat din Daciile cuprinse în Imperiul Roman spre Occident fiind ei implicaţi scriitori, teologi ai Şcolii literare de la Tomis sau de la Dunărea de Jos.
-Mătuşă dragă, speram să ne vorbeşti tu despre casta noastră sarabă din Oltenia şi Haţeg de pe vremea lui Burebista, tu ca urmaşă a familiei tale sacerdotale, dar dacă subiectul întâlnirii noastre nu respectă o cronologie, mi se pare mai înteresant, căci se poate interveni pe lângă lucrurile serioase, datate şi imaginaţia noastră, dând un aspect fabulos unirii noastre în cuvânt, formând un ,,Nonameron”.
-Să nu pierdem timpul, domniţă!
-Domniţă! Mereu glumeşti, mătuşă.
-Cum vă spuneam… m-am întors din vacanţă, la facultate şi mergînd la bibliotecă zăresc pe biroul bibliotecarului cartea Elenei Călugăru-Baciu. Numele îmi părea cunoscut şi mare mi-a fost mirarea
când am văzut dedicaţia cărţii către cel de al XV-lea Congres Internaţional pentru Ştiinţele de Preistorie şi Protoistorie şi mai ales Portugaliei. Mi-am adus aminte de expresia: Ex Oriente Lux (Din Răsărit vine lumina). Printre oameni luminaţi, teologi era şi Sfântul Martinus de Bracara ca om de frunte al Şcolii literare de la Dunărea de Jos, un reprezentant al culturii noastre în epoca acoromană. După cum menţionează inscripţia epitaf de la mănăstirea din Dumio este ,,născut în ţinuturile Pannoniei”. Din însemnările lui Mabillonius* aflăm că sfântul s-a numit iniţial Pannonius, după locul de unde venea şi apoi Gallecius, după numele provinciei din Peninsula Hispanică unde
a trăit şi a activat scriitorul dacoroman. Lui i s-a mai spus Martinus de Dumio, după mănăstirea pe care a fondat-o în această localitate nu departe de Bracara. Desigur am căutat localitatea şi am aflat că ea astăzi se numeşte Braga şi se află aici în Portugalia. Deci Elena era pe urmele cercetării unui teolog, episcop din spaţiul dacoroman care duce mai departe opera misionară a dacului, Sfântul iceta de Remesiana. Martinus Panonnianul primeşte o educaţie creştină şi apoi se călugăreşte. Fiind monah, călătoreşte la Locurile Sfinte, rămâne un timp la mânăstirile din aceste locuri, respectând stfel datinile creştineşti ale dacoromanilor -Era un obicei al monahilor dacoromani de a călători atât în Orient cât şi în Egipt, se aude vocea Crinei care adaugă: ,,Monahii născuţi şi crescuţii în spaţiul dacic, perfecţionaţi spiritual în Orient plecau mai * Jean Mabillon, 1632-1707, monah benedictin din congregaţia Saint Maur, de la Paris, cel care a fondat ,,Annales ecclesiastici” departe în spaţiul European Occidental şi fondau mânăstiri, punându-şi întreaga experienţă sufletească şi intelectuală pentru creştinarea Europei”. Nu zâmbiţi nu este o mândrie a noastră fiindcă stau mărturie faptele Sfântului Ioan Cassian, Sfântului Dionisie Smeritul şi Areopagitul şi bineînţeles Sfântul Martinus de Bracara. Scuză-mă, Cala, am acaparat expunerea, te ascultăm:
-Am citit ,,Opere morale”, carte a sfântului tradusă din latină cu un studiu introductiv de Gh.I.Şerban(Ed.Alter Ego Cristian,Galaţi, 1995). Aici sunt alcătuite nişte note deosebite şi într-adevăr Sfântul Martinus de Bracara are o vastă activitate. El predică, converteşte, botează noi creştini atât în ţinutul părintesc Pannonia cât şi de-a lungul Dunării de Mijloc, printre daci, daci romanizaţi şi romani ca să nu mai vorbim de toată munca teologică desfăşurată printre neamurile germanice, alamani, saxoni, ostrogoţi, franci şi suebi. Ajuns în Gallia Romană, predică şi onverteşte la creştinism aşa cum va face şi mai târziu când trece Pirineii în Peninsula Iberică. Ceva deosebit mi s-a părut dorinţa împlinită a sfântului de a predica ortodoxia suebilor împotriva ereziei ariene susţinută de preotul got Ayax.
-Cred că trebuie să amintim o lucrare deosebită De Pascha (Despre sărbătoarea Paştelui). Lucrarea tratează problema datei la care trebuie fixată în calendar marea sărbătoare pascală. Mă gândesc că nici acum nu avem o dată universală a acestei mari sărbători religioase.
-Şi eu aş vrea să amintesc despre alte lucrări, deşi n-aş vrea să încarc dialogul nostru cu atâtea cunoştinţe, dar…: Formula honestae vitae (Regula vieţii oneste), Libellus de moribus (Mic tratat despre moravuri), Pro repellanda Janctantia (Cu privire la combaterea trufiei), Exhortatio humilitas (Îndemn la smerenie), De ira (Despre mânie), De conversione rusticorum (Despre convertirea celor de la ţară)…Îmi cer scuze. Nu m-am prezentat: Sunt Viorica.
-Dintre toate lucrările acestea pe mine m-au uimit versurile Sfântului Martinus de Bracara cuprinse în Volumul LXXII al Patrologiei latine sub titlul comun Beatissimi Martini Dumiensis Episcopi arii versus (Diferite versuri ale Prea Fericitului Martinus, Episcop de Dumio).
-Vorbeşte mai tare, Creiţa, îţi văd faţa luminoasă, ştii cumva versurile pe dinafară?
-Nu, mătuşă Ştiu că sunt trei poeme scurte, In basilica (În biserică) compus în hexametri dactilici; In refectorio (Inscripţie pe uşa refectoriului), în distih elegiac; Epitaphium (Epitaf) în hexametru dactilic.
-Să facem o pauză, să ne răcorim cu apă rece de izvor şi să gustăm din ,,scovergile” pregătite de o gorjeancă inimoasă! vă îndemn eu Sarabă Flori.
Vaporaşul răscolea apa. Ce ciudat cum se ţine verdele de apă de-ai fi crezut că dacă o iei în palmă ea rămâne verde! Dar soarele e cel ce prelucrează culoarea frunzelor în unde de lumină, păcălindu-ne ochiul, trăind în fantezie. Mă gândeam cum acest eseu de numai zece pagini obligatorii pentru congresul de protoistorie a stârnit atâtea căutări şi mă întrebam ce mai urmează când, Flori ne anunţă că vom mai face şi pauze mai lungi şi mai scutre. Avem atâtea de vorbit! Sunt sigură că Romaniţa ne vorbeşte şi ea despre începuturile literaturii creştine la noi, la dacoromani, la dacoromâni căci iată cere cuvântul:
-Este un subiect ce merită dezbătut fiindcă se trece uşor peste el la şcoală şi chiar liceeni ârguincioşi nu ştiu nimic despre martirii daci creştini şi bineînţeles despre actele martirice, adevărate creaţii literare concepute ca scrisori, asemănătoare epistolelor Apostolilor Pavel, Petru, Ioan, Iacob şi Iuda incluse în Noul Testament. Dar actele martirice sunt pline de elan religios, începând cu o evocare, pe scurt, a timpului şi locului în care se petrec faptele, subliniind caracterul autentic al celor povestite. În această categorie care aparţine genului epic, relatarea se face la persoana a treia şi la timpul trecut. Dar aşa cum am descoperit, există şi acte martirice care folosesc persoana întâi şi timpul prezent mărind în felul acesta emoţia, comunicarea devenind intensă. Actul martiric nu este altceva decât o biografie exemplară şi un portret literar. Poate ar trebui să ne ntoarcem de la anii 563 şi 567când însuşi Sfântul Martinus prezida lucrările celui de al II-lea Sinod la Bracara, pe meleagurile Daciei cu câteva sute de ani în urmă şi să vorbim despre martirii noştri, preoţi neînfricaţi în apărarea creştinătăţii. Pe ei moartea nu-i sperie!
-Beţi fetelor, beţi din apa pe care am adus-o din izvoarele dealurilor şi munţilor din jurul Buzăului.
-În ce scop ne-ai adus apă de la aceste porţi fermacate, Flori?
-Fermecate? Nu ştiu Margareta de ce pui asemenea întrebare, dar poate ştii tu ,,ceva” şi vrem să te ascultăm.
-Ştiu, ştiu o poveste păstrată în mare taină de sarabele preotese la altarele noastre din Alba, Transilvania, când împărat la Roma ajunsese, Maximian, dac de al nostru din Daia. Datorită furtunilor ce s-au vremuit în această localitate am fost nevoiţi să ne mutăm mai la Dunăre şi am ăscul noul ca peste tot şi noul şi-a păstrat nemurirea în satul Daia de azi, judeţul Giurgiu, udat nu numai de râul sfânt dar şi de lacrimi şi sudoare a celor ce au fost geto-daci…
Nici nu termină Margareta fraza că o pală de vânt mişcă vasul şi tovarăşele mele fac un salt peste apă, aşezându-se în cerc, într-o mandala imaginară. Rămân singură. Teama mă face să mă uit în jur. Văd pe masă paharele în care fusese turnată apa de Buzău. Erau goale. Numai al meu era neatins. Miros de tămâie. Nor alb-albastru le înconjură pe fete, care la mijlocul cămăşilor lungi poartă bete
colorate iar la gât lanţuri de aur de care sunt prinse plăcuţe lucitoare-n soare, greu de descifrat: Buere…Ceneu…Dece…Bici…Dy…Sarab…ara… Nu pot să citesc. Norul se joacă pe feţele lor. Razele soarelui mă orbesc. Se aude murmur:
Noi suntem preotese
Din cele mai alese
L-altare focul îl slujim
Viul în Univers ridicăm
Muzică-n rugăciune purtăm
Prin tine Doamne ne salvăm
Viul, viul din frunză, din ram
Aburul joacă în ce suntem şi eram
Apele spală dinăuntru spre-afară
Horele largi în imnuri separă
Pe-nalt şi pe-adânc cuvântul îl cară
Spre neuitare îl toarnă în aur şi ceară
Suntem preotese, pânza de seară
O-ntindem stropită cu vin
Unsă cu miere
Suntem din carne, păcatul se cere
Limpezit prin stele
Un tot suntem noi,
Preotese l-altare cântăm şi slăvim
Lui Dumnezeu casă nouă zidim.
Limpezimea cerului joacă în luciul alb al stâlpilor de altar unde preoţi cu bărbi adâncite spre piept prind pe un zid plăcuţe de aur cu scris în al lor alfabet, formând ele biblioteca deschisă tuturor pentru a şti ce face şi unde se află regele lor şi nu numai el, dar şi soldaţii pe ce curs de apă apără glia de străini râvnitori, dar şi de furtună, de ape, de calamitate, ei asigurând viaţa cu pace în care geto-dacul îşi adună recolta şi îşi creşte mioara spre aducere slavă la cumpănă de vremi Zeului şi Domnului lor. Din nou aud vocea Margaretei prinzându-se lângă umărul meu: Vremurile istorice sunt uneori greu de judecat. Se întâmplă să le atribui gânduri şi consideraţii contemporane ţie şi nu este bine. Trebuie să te apleci asupra tuturor evenimentelor nu numai din ţara ta ci şi a vecinilor, căci omul nu trăieşte singur. El este legat de fire văzute şi nevăzute la timp şi de aceea se pot roduce confuzii. Dar să trec la subiect. Să discutăm despre martirii creştini din ţinuturile Daciei romanizate şi neromanizate fiindcă populaţii în căutare de aşezare temporară sau definitivă au făcut destule victime în rândul creştinilor noştri. -Spune-ne despre actele martirice, te rugăm…
-Desigur Crăiţa, tu ca studentă şi cea mai tânără dintre noi, trebuie să ştii că în vremurile începerii unei noi ere sunt multe manifestări ale trăirilor oamenilor. S-a spus că aceste acte martirice erau ca nişte scrisori trimise de la o comunitate religioasă la alta pentru a aduce la cunoştinţă evenimentul. Ele încep cu o formulă de salut urmînd apoi povestea aşa cum ştim că se făcea şi în antichitate din ,,Scrisorile familiare, ale lui Cicero ,dar cel mai bun exemplu ne sunt Epistolae ex Ponto,ale lui Ovidiu” în care nu numai proza, dar şi poezia lirică cu tot caracterul ei subiectiv poate căpăta şi unul
didactic şi moralizator.
-Te referi, Margareta la ,,Către Regele Cotys”(Ovidiu, Epistole din exil, Ed.pentru literatură, ucureşti,1966.p.240) scrisoare unde Publius Ovidius Naso ni-l aduce pe regele Olteniei şi Scytiae Minor (Dobrogei), prezent în viaţa publică şi mai ales a poeziei, fiind desigur el sarab, din casta nobilă a lui Burebista, Deceneu, Decebal…Am să recit cîteva versuri:
Deci tu, odraslă demnă de-al lui părinte, Cotys,
Ajută-l pe pribeagul ce zace-n castrul tău!
A ajuta pe oameni e-a omului plăcere,
Şi inimile astfel tu poţi să le câştigi
***
Tu, cel viteaz în luptă şi neînfrânt de nime,
Nu eşti setos de sânge când pacea s-a făcut .
Mai pune-apoi şi asta, că artele frumoase
A’omului năravuri barbare le-mblânzesc,
Şi dintre regi nici unul nu le-a-ndrăgit ca tine,
Din timpul lui nici unul nu le-a-nchinat mai mult.
N-ai scris tu însuţi versuri? De n-ar fi al tău nume
În fruntea lor, n-aş zice că le-a făcut un trac.
Orfeu, deci, nu e singur poet pe-aceste locuri:
Bistonia se poate făli cu-al tău talent.
Aşa cum te încumeţi să iai în mână arma,
Pe mână să te umpli de sângele duşman,
Aşa cum ştii în lupte struni fugarul sprinten,
Cum ştii s-arunci şi lancea cu braţul tău de fier,
Tu cînd ai pus la cale războinicele treburi,
De sarcina aceasta când te-ai văzut scăpat,
Nu lâncezeşti în lene şi-n somn: te urci tu însuţi
Pe-aripile cântării spre cerul luminat!
Aceasta încă poate pe noi să ne unească:
Aceloraşi altare suntem închinători!
Poetului poetul întinde-a’ sale braţe,
Ca ţara ta să-i fie liman ocrotitor.
De multe ori m-am gândit la ceea ce scrie Ovidiu referitor la închinarea la aceleaşi altare. Se puseseră probabil bazele unui sincretism religios între toate popoarele cucerite de romani…
-Despre sincretismul religios în Dacia a scris Elena un eseu şi s-o rugăm, când are ea timp să-ni-l prezinte…
-Sunt de acord fetelor, dar o rugăm acum pe Margareta, ea fiind cunoscută, prin tradiţie, ca făcând parte dintre sarabii sacerdotali, să ne vorbească despre împăraţii romani care au pedepsit creştini, în
special pe cei ce alcătuiau clerul, pe teritoriile noastre. Vorbeşte-ne despre Diocleţian cel rău, el ,,mâncătorul” de creştini. -Ce aspră eşti cu mine. Voi încerca să nu vă obosesc prea mult căci soarele se lasă după munţi şi seara în căderea ei va schimba culoarea apei…Înainte de a spune despre faptele lui Diocleţian aş vrea să vă împărtăşesc ceva despre Decius care a guvernat între 249-251 în Moesia Inferior, în Moesia Superior şi în Dacia Pontică. A fost un bun gospodar, a făcut drumuri, a bătut monedă cu legenda Dacia şi Provincia Dacia dar i-a urât pe creştini. Prima execuţie a creştinilor a fost iniţiată de Caius Messius Quintus Traianus Decius căruia i se ridicase un monument din bronz, în mărime naturală la Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetuza, în urma războaielor sale cu migratorii goţi de la graniţa Dunării de Jos. Dorind să-i elimine pe creştini din tot Imperiul Roman declară pedeapsa capitală pentru creştinii locuitori ai imperiului, care nu renunţă la dragostea întru Hristos nici în urma edictului din 254. Mai tare decât spaima morţii a fost starea spirituală a creştinilor dacoromani precum Sfinţii Epictet şi Astion de la Halmyris(în nordul judeţului Tulcea de astăzi). Îmi îmchipui ţinutul unde predica preotul Epictet. Mergând printre militarii din staţia de marş, printre militarii şi comercianţii portului le predica acestora, poate în latină, poate în greacă, ceea ce el însuşi studiase în cărţile Apostolilor Andrei, Pavel şi Filip. Mulţimea trebuie să fi fost atrasă de cuvântul său dacă tânărul Astion se îndepărtase în crezul său cristic de ceea ce învăţase de la părinţii săi, nobili demnitari, dar păgâni. Aici, la Halmyris, la cumpăna secolelor III-IV cad primele capete pe teritoriul ţării noastre pentru creştinătate. Creiţa mă roagă să revin la Diocleţian (284-305). Da, acesta la 24 februarie 303 împreună cu ginerele său Galerius, Maximianus şi Constantinus Chlorus dau împreună primul edict de persecuţie contra creştinilor însângerând Biserica lui Hristos… -Fiind ei sarabi de ai noştri?! Chiar numele de Galerius dându-l de gol pe acesta, în limba dacă după B.P. Haşdeu, galerus însemnând un fel de căciulă ca să nu mai amintim că ,,sar”după acelaşi autor, din cuvântul sarabă înseamnă ,,cap”. Deci Galerius înseamnă ,,pileatus”, derivînd din ,,galerus” sinonim cu ,,pileus”: ,,galerus est genus pilei” zice Servius într-o scolie a lui Virgiliu, şi prin urmare nu este altceva decît o traducere latină literală a dacicului Saraba. -Este explicaţia savantului din Etymologicum Magnum Romaniae de la pagina 335, Editura Minerva, Bucureşti, 1970. -Margareta, pot să mai spun ceva în plus despre cei enţionaţi de tine? -Mă bucur. Dialogul nostru înseamnă că trăieşte ca şi apa cascadei din faţa locului unde pluteşte vasul nostru. -Galerius provenea dintr-o familie bogată, născut într-un sat din Dacia Ripensis…
-Deci Oltean!
-Până acum ai stat ca într-o cochilie, Elena şi acum explodezi… Da, pe maică-sa o chema Romula. Era o preoteasă a zeilor de munte. Aducea sacrificiu în fiecare zi, primind pe slujitorii ei la mese şi ospeţe după cum spune Lactantius (De morte persec., XI). Din ANTOLOGIE DE LITERATURĂ DACOROMANĂ texte comentate, Bucureşti 2003, întocmită de profesorul Mihail Diaconescu, aflăm că mama lui Galeriu era o ,,transdanubiană” şi o păgână fanatică, refugiată de la nordul Dunării de Jos, de pe teritoriul provinciei Dacia Inferior cu puţin înainte de anul 245.
Important de spus este şi faptul că Maximian Herculis, ginerele lui Galerius era originar din ţinutul dacic al Pannoniei iar Constantinus Chlorus (adică blondul) a trăit la Naissus în Moesia
Inferior şi devine şi el ginerele lui Maximian şi împărat între 305-306. Aceşti împăraţi printr-un edict din 27 septembrie 303 cer moartea întregului cler creştin dacă nu se converteşte la practicile religioase păgâne. Şi asistăm în felul acesta la actul martiric al Sfântului Irineu, Episcop de Sirmium, spaţiu dacoroman în Pannonia Inferioară. Actul martiric prezintă şi un moment dramatic când familia Episcopului formată din părinţii săi, dar şi din soţie, copii, alte rude, slujitori ai casei, vecini şi prieteni îl roagă pe acesta să renunţe la credinţa sa creştină. Scrierea cuprinde, de semenea, lupta Sfântului cu ideile guvernatorului Probus. Din această zbatere rezultă intensitatea dramatică a textului care capătă conotaţia unei creaţii literare epice deosebite. Atitudinea faţă de moarte a episcopului Irineu scoate în evidenţă însuşirile psihologice ale martirului, caracterul său stabil într-un moment limită. Actul martiric conţine şi atitudinea antagonică a persecutorilor. Actul este însăşi viaţa la momentul trăirii intense a libertăţii de gândire.
-Am ascultat ca o şcolăriţă tot ce a prezentat Margareta susţinută de Creiţa, dar şi eu am fost plăcut impresionată de cartea atât de bine documentată şi cu dragoste de cuvânt să-i zicem ,,dacoroman” fie că este păstrat în limba latină sau în greacă, importantă este dorinţa de exprimare şi lăsare spre învăţătură copiilor, nepoţilor… cartea se intitulează Istoria Literaturii Dacoromane întocmită atât de
documentat de către profesorul Mihail Diaconescu. Răsfoind lucrarea autorului amintit m-am simţit vinovată de necunoaşterea mea despre trăirea intensă a vieţii spiritule creştine chiar de la începuturi ei. Actele martirice ne educă dorinţa de manifestare a stării de libertate, de alegere a trăirii cinstite faţă de divinitate şi omul însuşi. Dovada acestui fapt mi-a adus-o Actul martiric al Sfântului Emilian de la Durostor. Şi fiindcă relatarea este adevărată aş putea să încep aşa: Pe când împăratul Iulian Apostatul dăduse ordin să se execute edictul de interzicere a cultului creştin la Durostor, era guvernator Capitolinus. Acesta urmărea pe Emilian, fiul lui Sabbatianus prefectul cetăţii, care sfărâma ostentativ, demonstrativ, statuile zeilor recunoscuţi oficial în imperiu. Grăbit să prindă vinovatul şi să demonstreze înfăptuirea ordinului împăratului, Capitolinus arestează ,,un ţăran care se afla întâmplător pe stradă”. Bietul om este batjocorit şi bătut. Emilian vede întrega scenă. Îl mustră conştiinţa că nevinovatul plăteşte pentru faptele sale. Mărturisind ceea ce se întâmplase cu adevărat, Emilian este bătut în faţa mulţimii, este batjocorit. Cetăţenii adunaţi pe străzi îşi manifestă ura. Cer pedepsirea făptaşului. Apare Capitolinus. Confruntarea dintre cei doi dă la iveală un oment de trăire paroxistică. Emilian este condamnat la ardere pe rug. Iată că rugul este amenajat pe malul Dunării. Emilian se roagă din adâncul fiinţei sale. Prins în starea profundă de rugăciune ondamnatul nu simte limbile flăcărilor şi în mod miraculos trupul său rămâne întreg în mijlocul ugului. Executanţii arderii pe rug a Sfântului sunt prinşi de foc şi nimiciţi. Zilele martirice de 15-18 iulie 362 ale Sfântului Emilian au întărit viaţa creştină la Durostorum. La arderea pe rug a Sfântului a participat însăşi soţia lui Capitolinus, care spre surprinderea audienţei, era creştină. Ea cere de la prefect relicvele Sfîntului faţă de care are o atitudine de sfială, de venerare.
-Spune, Cala. Ai fost destul de tăcută. Vrei să aminteşti şi tu despre un martir deşi noi ştim că au fost sute, bărbaţi şi femei. -Aş vrea Flori să amintesc despre Dasius, despre Sfântul Dasius de la Axiopolis (Cernavodă de astăzi) a cărui inscripţie a fost descoperită de renumitul arheolog Ion Barnea. Arheologul prezintă faptul că Dasius nu a fost singurul martir ci a suferit martiriul împreună cu Chiril şi Chindeas în ziua de 20 noiembrie 304. Adică pe vremea lui Diocleţian (284-305) şi Maximian (292-311) în cadrul Saturnaliilor când era serbat Cronos fiul cel tânăr al lui aturn. În zilele acestea era ales la sorţi un soldat care se bucura de zilele unui rege fericit, frumos îmbrăcat, petrecînd zi şi noapte într-o atmosferă orgiastică, când toată lumea era egală, sclavii fiind asemenea stăpânilor lor. De data acea sta sorţii au căzut pe Dasius care era dac creştin şi nu vroia să se sacrifice pentru această sărbătoare păgână. Căci după zilele de petrecere urma ziua de sacrificiu şi falsul rege era omorât. Dasius a refuzat să participe la un sacrificiu uman păgân şi suferă martiriul în numele lui Hristos. Actul martiric păstrează autenticitatea evenimentelor petrecute la Durostorum unde a căzut capul celui ce trăieşte ,,Adevărul” relevat în Hristos. Violeta, tu care asculţi cu respiraţia profundă în mişcarea de ridicare a sânilor ce-ţi străpung bluza de dantelă atacă subiectul, suntem numai ochi şi urechi:
-Apa aceasta de Buzău mi-a trimis gândul la ,,Actele martirice” din zona dacilor caucocensi unde migratorii conduşi de Athanaric au poposit în secolul al IV-lea. Nu mai vorbesc de faptul că Elena aminteşte în lucrarea ei despre ,,Tezaurul de la Pietroasa”, argumentând că este lucrat de dacii reştini din aceste părţi, tezaurul având caracter paleocreştin. Cealaltă ipoteză că acest tezaur ar fi o craţie a goţilor cade datorită adevărului istoric argumentat şi de Viorica Enăchiuc la Congresul de acologie de anul trecut. Acei migratori care pentru o vreme au format în Muntenia, Gothia Romana, nu erau creştini. Ei pe teritoriul ţării noastre i-au pedepsit prin execuţie pe creştni…
-Desigur, Violeta spune-ne despre martiriul Sfântului Sava.
-Îmi place nerăbdarea ta Creiţa. Actul martiric al Sfântului Sava este mărturie a copilăriei, dolescenţei şi în special a perfecţionării spirituale a bărbatului, despre care tocmai am amintit, în învăţătura lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În satul Sfântului trăiau la un loc daci caucensi, romani, dar şi goţi migratori. Era o perioadă tulbure deoarece erau iniţiate persecuţii anticreştine de către căpetenii vizigote. În timp ce Atharid, un persecutor anticreştin năvăleşte în satul lui Sava. Sătenii neagă că sunt creştini, dar Sava îşi mărturiseşte public credinţa sa şi este arestat împreună cu preotul Sansalas. Era a treia noapte de Paşti. Batjocoriţi şi scoşi din sat, sunt obligaţi să guste din sacrificiile aduse zeilor păgâni. Refuzând, sunt ucişi. Trupul Sfântului Sava, care a fost înecat în râul Buzău, este luat de creştinii buzoieni şi înmormântat cu evlavie.
Actul martiric al Sfântului Sava este o opereă de seamă a perioadei literare dacoromane şi un document relevant pentru evoluţia creştinismului în spaţiul nostru carpato-danubian. Acest act este bogat în informaţii religioase, demografice, istorice, etnografice şi toponimice. Documentul este important pentru amploarea vieţii creştine şi a relaţiilor interumane dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre în a doua parte a secolului al IV. Profesorul Mihail Diaconescu în cartea amintită mai sus, caracterizează această lucrare epică astfel: ,,…realismul, structura şi fluenţa expunerii, tensiunea evenimentelor narate, autenticitatea scenelor şi a detaliilor, dramatismul confruntărilor şi uccesiunea momentelor cu valoare de simbol asigură acestei scrieri, redactate în limba greacă, valoarea unei opere literare”.
-Şi eu, şi eu, Romaniţa, strănepoata Romulei vreau să adaug că Sfântul Vasile cel Mare, episcop de Cezareea şi exarh de Pontus, auzind de cele întâmplate la râul Buzău, cere guvernatorului Iunius Soranus, rezident la Tomis, să dezgroape relicvele Sfântului din cimitirul buzoian şi să-le trimită la Cezareea Capadociei ,,ca o comoară spirituală nepreţuită*.
-Beţi apă de Buzău fetelor, apă despre care fizicianul V.R. spunea într-o seară la emisiunea ,,Miezul problemei” că are calităţi miraculoase, Buzăul fiind poate o poartă spre o altă lume…
-Spre poarta de unde vă văd minunate Sarabe. V-am prins în dicţionarul etymologic pentru a rămâne în veşnicie. Au fost Sarabi împăraţi la Roma, da, la Roma lui Caesar, el cel mai viteaz Roman, care privea cu teamă spre Sarabii lui Burebista. Oameni de seamă a dat Dacia vechii Europe în căutare de stabilitate a unei noi civilizaţii. La cei pe care i-aţi amintit voi, mai sunt: Filipii, Licinius şi fiul marelui Decebal, Regilian. Dar printre voi, care aţi venit pe vechi meleaguri unde Sarabi au fost şi mai sunt încă ,,fântâna” limbii neuitând-o este şi-un Basarab. Pe ei, pe Basarabi i-am urmărit de când au început luptele cu Mongolii, fiind ei nobili ca şi Sarabii sub
daci, fiind porecliţi de vecini ,,Arabi” De ei vorbeşte Ptolemeu şi nu sunt ei alţii decât Sarabii vechi pe care istoria în vâltoarea ei le-a alipit pe Ban. Venit-a din Republica Moldova Ciuhrii, adică din Basarabia să-şi ducă munca mai departe pe ţarina strămoşilor săi, Alexandru, Mircea, Vlad Dracul, Ţepeş ce stau cu ochii aţintiţi spre timpul dreptăţii de sânge şi limbă, dărâmând zidurile nchisorilor. Aveam o nemplinire cu un ,,interval de secoli V-XIII e văduvit de documente”, dar vrednica româncă, o nobilă sarabă, Viorica Enăchiuc a descifrat un Codex descoperit la Rohonczi care ne arată că aici am fost mereu, aşteptând viaţa în frământare de pământ şi cer din secolele X-XI. Pământul povestitor neîntrecut va scoate le iveală plăci de aur şi de plumb din care geto-dacii vor ştii curând că ,,mândru”/,,superbus” cum îi numeau romani nu este un basm*.
Soarele străluceşte puternic şi noi şoptim:Haşdeu!
*Mihail Diaconescu, Antologie de Literatură Dacoromană texte comentate Ed.Corefeu, Bucureşti,
2003.p.107
**Este vorba despre ,,plăcuţele de aur /plumb de la Sinaia (cartea domnului Romalo sau Tezaurul Dacic de la Sinaia a lui Dumitru Manolache. (SURSA)
Întâlniri în Lumea Nevăzută
I
Eram tânără, veselă, optimistă și fericită, considerându-mă norocoasă că pot fi mamă de la primele trăiri ale noii vieți de femeie. Numai cu câteva luni în urmă fusesem mireasă așa cum mă învățase mama și o ascultasem întrutotul. Simțind în organismul meu un fel de revoltă cu grețuri și vomă am mers la doctor și chiar m-au internat în spital, făcându-mi diverse investigații, ajungând la concluzia că aș avea pietre la rinichi.
Cu rețeta în buzunar și îngrijorarea gândurilor după externare, mă urc în tramvai și ajungând în grdinița casei mă grăbesc să ajung lăngă un arbust care-mi ascunde adevărul pe care mama, văzându-mă îmi zice:
,,Ești însărcinată copilă dragă"...Acesta-i diagnosticul corect.
Vorbele acestea m-au făcut să intru repede la mine în dormitor, unde soțul meu se odihnea, așteptăndu-mă după un drum lung pe care-l făcuse drept obligație de serviciu.
-Ce faci, Puiule? De ce ți s-au aprins obrajii? Vino lângă mine...
-Vreau să stau aici, jos, pe covor... sunt foarte emoționață...vorbele mamei mi-au aprins obrajii...
-Ce fel de vorbe? Sunt rele?
-Nu...Sunt însărcinată...
-De ce de-abia șoptești? De ce te temi...
-Nu mă tem...
-Te temi că n-ai să mă mai iubești? Așa-i? Copilă răsfățată...Ce mamă ești tu să nu iubești un tată ca mine...Stiu că mă iubești,dar simți ceva deosebit deși este prea devreme...Vino aici lângă mine și arată-mi cum mă iubești...
Clipele au trecut repede și am plecat la serviciu pentru că intram în tura de dupa amiază. Tocmai se schimba tura. Pentru că eu eram asistentă de farmacie și pentru că încă nu venise casiera m-am așezat la casă fiindcă intrase un client...Între timp sosise și o altă colegă care vorbea la telefon. În încăperea mare unde eram, ușa de la intrare in farmacie era larg deschisă, fiindcă era vară și foarte cald, când apariția unui bărbat în costum maro, făcându-si aer cu o pălărie maro îmi spune:,,la ce-ți trebuie acum copil"... Uluirea mea mă face să alerg de-a dreptul spre ieșire, când colega mea mă oprește, zicându-mi: Ce s-a întâmplat?
-Păi, tu nu l-ai văzut? Nu l-ai auzit?
-Pe cine să văd ? Pe cine să aud.
-Pe domnul care a intrat adineauri și care a spus...
-Nu a fost nineni...Nimeni nu a spus nimic, doar am fost aici... Sunt aici de mult. Am aranjat niște siropuri în raft...Nu , nu a fost nimeni... Ți s-a părut...
-Dar l-am auzit. Era vocea lui... Așa mi-a povestit mama că venea tata de la doctor în ultimea lui seară, făcându-și vânt cu pălăria. Era în anul 1951, acum este 1964...
-Pe cuvânt nu, a fost nimeni...
II
Se întâmpla prin 1986, vara. Ne depusesem actele pentru o excursie prin Europa. Aveam bani în bancă obținuți prin munca noastră din Siria, Banias. Nelu fusese șeful atelierului mecanic de pe șantierul Rafinăriei de la Banias deschis de Guvernul Român, iar eu, traducător pe același șantier. Cu banii pe care i-am câștigat noi am călătorit, vrând să cunoaștem lumea. Și am cunoscut lumea veche cu toate mirajele ei pe care a dorit să ni le dezvăluie și noi le-am absorbit cu o sete pe care numai cine vrea să știe va înțelege. Fiind în Sira, pe șantier ni se luaseră pașapoartele, eram doar un număr. Aceasta se impunea datorită permanentei temeri a dictaturii socialiste codusă de Nicolae Ceaușescu, fuga românilor în vest. Poate pentru copiii născuți după 1989 ar trebui mai multe lămuriri despre anii construcței socialiste ca ei să poată întelege la ce a fost supus poporul român în perioada de după Al Doilea Război Mondial, dar cuvintele mele au alte gânduri pe care vor să le pună în slujba altui fel de cunoștere a lumii sau a presupunerii existenței ei... Poate printre rânduri am să mai strecor unele lămuriri pentru cei care nu au trecut prin experieța prin care ne-am întărit în așteptarea momentului potrivit schimbării, chiar a unei noi ordini a societății.
Acum să trec la surpriza pe care mi-o rezervase viația care mereu mă învăța să am răbdare.
Fiind la cuțite cu acest cuvânt răbdare, întâlnindu-o și pe Marianti, colega mea de serviciu încep să-i povestesc acesteia că aștept de mult răspunsul de la serviciile competente de a-ne da aprobarea de a mergeîn străinătate. Marianti era ,,o figură cum spuneam noi când eram tineri", dându-mi un sfat care poate mi-ar fi rezolvat problema...
-Eu ți-aș zice să mergi la o biserică și să te rogi"
-Ești nostimă Marianti. Ar tebui să fie pentru prima dată, când ''partidul s-ar îndupleca de sfinți".
-Mâine de Adormirea Sfântei Maria, 15 august, mergi la biserica 'Sfântul Spiridon Vechi", roagă-te și...
La îndemnul lui Marianti, dis-de -dimineață cobor în adâncimea străziiși ajungând în ușa bisericii văd o femeie cu o găleată în mână care-mi spune:
-Mergeți înăuntru, nu este nimeni...
Totdeauna am simțit o sfială, dacă nu, o ușoară teamă de a intra în lumea desenată cu sfinți, dar curajoasă mă îndemn să deschid ușa. În interior era întuneric fiindcă biserica era consruită sub nivelul străzii.Femeia se întorsese cu apa și deschizând ușa îmi spune:
-,,A sosit preotul, dar înainte să -i vorbești lui, e bine, să te rogi la icoana din colț-stânga. Este icoana Sfintei Fecioare. Spunei ei și iți va da răspuns, crede-mă.
Ascult întrutotul și îngenunchez, spunându-i ,,Fecioarei" rugămintea de a afla rezultatul cererii mele pentru excursia de vacanță atât de așteptat, când deodată aud: ,,Nu te ruga pentru călătorie, ci roagă-te pentru sănătate".Era atât de limpede îndemnul încât am întors capul și în fasciculul de lumină nu văd pe nimeni încât rămân încă îngenunchiată, uimită și căzând pe gânduri ies afară unde doamna cu găleata acum vindea lumânări unor credincioși abia sosiți..
-Nu rămâneți la slujbă? Întorceți-vă și vorbiți cu preotul...Și preotul îmi dă și el o rezolvare:
-Dacă sunteți cinstiți, poate, organele va vor da aviz favorabil...
Plec de la biserică cu glasul ,,Fecioarei" în urechi și inimă.Îi comunic la telefon soțului meu cele trăite de mine și ne mai putând să lucrez, încerc să fac altceva pentru a pleca de la serviciu. Nu peste mult timp mă întâlnesc și cu Nelu și alergăm spre cutia poștală, unde se zărea ceva...Chiar răspunsul stătea prins in cerneală: ,,Nu se
aprobă plecarea.''
Supărați ne gândim dacă nu ar fi bine să apelăm la niște prieteni care aveau posibilitatea de a ne ajuta pentru obținerea unui aviz favorabil. Ajungând la acești prieteni, ne prezentăm doleanța și ascultând-o pe prietena noastră ,care, chiar, ridicându-se de la masă, dar și tonul ne spune: ,,Rândul trecut când v-a ajutat nu ați fost
recunoscători așa că nu se mai poate apela la el...
-Bine, dar tu ai spus că ,,moțuł" tău nu primește nimic. El are de toate,încât te-ar putea îmbrăca în aur din cap până in picioare și de aceea ți-am adus acea farfurie din faianță renumită de la Salsburg pe care acum o vedem la tine în vitrină, așa ca semn al prieteniei noastre și al...
-Al ajutorului pe care mi l-ați dat mie, personal, cu riscul de a încălca legea. Așa trebuie să fie prietenia...chiar cu tot felul de riscuri ...dar cu voi nu ne mai amestecăm...
-Poftim ,sare Nelu, simțindu-se insultat...Să mergem nevastă...s-a întrecut măsura...Sunt foarte nervos...
-Bine că am plecat repede că-mi venea să-i trag o palmă... Ce neobrăzată...Când tu o scăpai fără consecințe să nu rămână însărcinată cu amantul...Nu degeaba se plângea că-i vorbea bărbat-su urât și până la urmă a divorțat...Așa este ea, țipă ca să-i se dea dreptate...Se crede diriginta oricui...Și-a făcut carte de vizită în care
menționează că este profesoară și nu insructor sanitar...Mândria că este profesoară, iar fostul soț securist îi crează un statut deosebit...crezând că intimidează pe toată lumea...Mai nou, bate obrazul oricui și răspunde:,,dacă-mi dă mâna".
Nelu se necăjește foarte rău de atitudinea prietenei noastre.
-E ardeleancă de-a voastră. Poate, așa vă lecuiți, să nu vă mai scoateți pieptul înainte și să spuneți: ,,noi suntem ardeleni" !
-Bine, oltencuțo plină de modestie... Așa ești tu, încerci să nu mai sufăr, când neamuri proaste ,,sar calul" în diferite situții, mai ales când sunt prieteni sau chiar neamuri de sânge. Hai strânge băiatul în brațe!
Am ajuns acasă mai liniștiți. Nelu s-a culcat imediat.N-a mai ascultat ,,Europa Liberă" deși doamna Lovinescu era în emisiune.
Peste noapte a gemut de câteva ori. Dimineața îmi spune: am stare de vomă și mă doare capul.
-Mai stai în pat. Anunț eu la serviciu că nu te simti bine și întârzii.
- Îmi este foarte rău, trebuie să mergem la spital.
-Liniștește-te mergem. Ne pregătim și mergem direct la spitalul din Pantelimon, unde era arondată întreprinderea lui.
Mă gândesc la cele petrecute în biserică. Nu pot să mă gândesc la altceva. Respir adânc și din acest moment prevestirea rea nu m-a mai lăsat. Drumurile mele duc în fiecare dimineață la spital. Nelu este operat de cancer.
-Domnule doctor ce este de făcut?
-Nimic.
Fusesem anunțată în 15 August 1986 de o voce venită dintr-o icoană: roagă-te pentru sănătate nu pentru călătorie...dar ocrotindu-mi inima nu mi-a spus că în februarie, anul urmator, Nelu călătorea fără mine într-o lume despre care citisem impreună volume întregi.
Despre Moarte, Raymond Moody ne spunea că ea nu există, că ea este tot viață sau mai bine zis viăță după viață. Croocks ne spune că oricine moare în lumea noastră este undeva aproape de noi, chiar ne adeverește asta cu ajutorul fotografiilor. Dar nimeni nu ne-a spus cum să ne mai întâlnim, să ne mai furăm câte un sărut așa în joacă...
Doar câteva minute
Dimineața se vroia mai clară. Niște umbre nu voiau deloc să se ridice de parcă s-ar fi vorbit cu Clara care se tot foia în pilotă, vrând să-i rămână căldura lipită de fiecare părticică a trupului leneș, leneș dornic doar să se mai lipească somnul de ea, dorind chiar niște vise ilogice născocite de mintea ei. Lunginde-se în mijlocul patului, Clarei i s-au năruit toate umbrele ce asaltaseră camera fiindcă telefonul suna cu râvnă.
Scoală-te leneșo, trebuie să-ți dau o veste...
-Rea!
-Așa și așa...
-Atunci lasă-mă să dorm, Rodica...
-Nu te las. A venit și Mirela...Hai doar câteva minute...
-Am venit într-un suflet...A venit și Mirela! Dar ce s-a întâmplat? Mă speriați...Tu ce faci Rodica de umbli de colo, colo. Ce cauți? Ce nu găsești? Incet că doar nu a intrat nimeni în casă și să te lipsească de ceva așa de important sau mai bine zis să mă lipsească de ceva foarte, foarte inportant. Mi s-a întâmplat mie ceva rău și nu știi cum să-mi spui, Rodico. Hai sorumi-o lasă ,misterele că știi tu că nu mă mai sperie demult, sau aproape...
-Da, Clara cineva rău intenționat a scris un articol despre lucarea ta apărută acum ceva vreme. Autorul articolului spune că este universitar, parcă și un colind care a apărut in cartea ta cu subiect istoric pe care ai tradus-o...
-A, este cartea despre împăratul roman, Regalian, de origine getică ... nepot al lui Decebal.
-Ce-l încurcă? Că este de origine getică, că a vrut să realizeze unirea tuturor geto-dacilor din fosta împărătție a lui Burabista, asta fiind a doua unire a neamurilor noastre de sânge cunoscută în istorie, dar nefiind menționată în niciun manual școlar...A amintit despre Regalian...Spune dragă cu ce l-a supărat lucrarea mea...
-Cu traducerea unui colind în engleză... Ar fi o greșeală de ne iertat...
-A corectat-o dumnealui?
-Nu, el dă numai în românește textul colindului.
-Și eu trebuie să-l cred...
-El este universitar.
-A tradus toată cartea și a găsit o singură greșeală?
-Nu, doar colindul.
-Și ce tot te-nvârtești?
-Era pe aici revista și nu o mai văd...Doar i-am arătat-o și Alexandrei, nepoata...
-De ce n-ai chemat tot blocul să vadă articolul în care se anunța greșeala... M-ai chemat pe mine și numai pe Mirela...
-Da, m-amgândit să-i răspunzi. Să te aperi...
-De ce?
-Păi, așa se face, altfel lumea o să creadă...
-Ce-o să creadă?
-Că nu știi...
-Văd că-i de câteva luni articolul și l-ai arătat și altora, dar mie nu...
-N-am vrut să te fac de râs...
-Pe mine? Să mă faci de râs sau ți-ai planificat acet lucru fiindcă am fost medaliată pentru ,,Antlogia Eminescu" pentru care nu m-ai felicitat...Scriei tu domnului universitar ca să mă...
Biblioteci Virtuale din România
|
|
Resurse electronice din România
REVISTE ŞI ALTE RESURSE ELECTRONICE DIN STRĂINĂTATE
BIBLIOTECI DIGITALE
DIZERTAŢII ŞI TEZE FINALE
E-BOOKS
ENCICLOPEDII
ALTE BAZE DE DATE MULTIDISCIPLINARE
|
|